Nosografie

M-a întrebat un cetățean:
- Doctore, doctore, Hamlet era nebun?
I-am răspuns:
- ?!
A insistat, frisonând intelectual:
- Hamlet, știți dumneavoastră... personajul lui Șecspir, avea schizofrenie?
I-am răspuns:
- Du-te bă în pizda mă-tii!

Ar fi fost risipă

   ”Și dacă viața asta, cea pe care o trăim acum, este singura ce ne-a fost dată?”, a gândit cu voce tare prietenul meu, în timp ce-și sorbea meditativ ceaiul. ”Dacă nu există nici un dincolo?” a continuat el, ca pentru sine. Fiori de gheață mi-au împuns sufletul și mi-au omorât răspunsuri posibile. Am mai schimbat câteva vorbe doar și apoi mi-am exprimat dorința de a pleca spre locul căruia oamenii îi spun acasă.   
   De atunci n-am mai putut să adorm de teamă. Cea intrată în mine odată cu ceaiul.
   Azi m-a vizitat un gând: ”Este imposibilă atâta risipă! Atâta ceai să rămână nebăut? Ar fi ridicol. Dacă două drepte paralele și-au dat întâlnire la infinit, și matematica nu-și încalcă niciodată promisiunile, de ce n-aș putea să-mi păstrez ritualul ceaiului până în momentul intersecției celor două paralele? Nu e asta singura viață, nu, nu! Vom mai avea vieți până terminăm tot ceaiul.” Apoi m-a cuprins somnul. Visez doar paralele care nu mint niciodată.
    După ce mă voi sătura de visat îl voi invita pe prietenul meu la un ceai.

  

Cine sunt?

   Darwin n-a fost ateu iar Dumnezeu are pe noptieră ”Originea speciilor”.

 

http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=new-frontier-animal-intelligence

Monarh

Un fluture frumos la-nfățișare, zburând fatal spre-un felinar aprins, privește-n jos nostalgic o omidă. Târându-se cam neplăcut vederii, omida cată cu privirea, direct și arogant, în sus spre soare. Habar nu are că va veni și vremea ei spre felinar să zboare. Are doar năzuința de a deveni monarh.
Prințul ce nu-și dorește tron va putea mereu să râdă de felinarele ce-l sperie pe rege.

 







Singurătatea de la marginea lumii (nuvelă) - Cap. III

 Jacob se trezi, pentru prima oară de când se știa, într-o stare care-i era necunoscută. Fusese cuprins de ultraviolete. Avea să se lămurească imediat că asta-i mult invocata și blamata stare de oboseală. Acel prag superior de dezordine personală interioară, pe care toți îl făceau vinovat pentru întârzierile, neajunsurile, neîmplinirile și eșecurile lor. Se simțea sătul să-și mai joace rolul, ca un actor ratat ce știa că se află pentru ultima dată pe scena teatrului de provincie, a cărei podea suspină lemnos la fiecare pas. Lumea lui interioară era inundată de ultraviolet. Gata, era spre final. Era primul lui ciclu în care va trebui să se dea de gol.

 Acasă îi uimi pe toți când, intrând val-vârtej în biroul tatălui său, îi spuse acestuia care vor fi cotațiile la Bursa din Tokio, care urma a se deschide peste trei minute. Trei minute de tăcere, după care domnul Ford intră într-o stare de stupoare, care-l țintui alte treizeci de minute. Privea uluit ecranul unde graficele care se modificau, urmau pas cu pas dansul prezis de Jacob.

- Vinde toate acțiunile ”Procentul” cu o oră înainte de închidere, îi strigă Jacob, apoi părăsi casa, murmurând ca pentru sine: ”... nu că banii ți-ar mai folosi la ceva mâine, dar meriți să rămâi mut de uluire, pentru că așa tată prost și arogant n-am mai avut niciodată!”

- Dar sunt în creștere vertiginoasă, așa cum ai spus... acțiunile.

Ieși din birou, să-l ia la întrebări pe Jacob, dar copilul era deja departe, în drum spre Biserica unde-și însoțea docil, duminică de duminică, părinții. Grăbit, cu sufletul bandajat în maro, se gândea la cantitatea de dezorganizare universală în progresie crescătoare pe care-o mai avea la dispoziție să se întâlnească cu ceilalți 11, pentru a reseta sistemul. Dăduseră greș și de data asta. Își dorea însă foarte mult să apuce să-l întâlnească pe preotul cel bătrân, ce nu mai ținea de mult slujbe, dar tăcea dumnezeiește în fiecare duminică, în același colț de altar, privind prin toți și toate, în timp ce liturghia curgea.

 Se făcuse seară, poate ultima. Nu mai putea face nimic. Ei creau singuri și fără motiv oboseala.

Va urma...

Singurătatea de la marginea lumii (nuvelă) - Cap. II

De când se știa, Jacob nu avusese ceea ce oamenii numesc amintiri. Nu rememora fapte, întâmplări, texte sau ecuații. Bagajul său mnezic era plin doar cu emoții, sentimente, pasiuni, toate acestea corespunzând doar câte unei culori, fără a fi legate de vreun eveniment sau gând. Câteodată când era trist lumea interioară îi devenea albastră, când era vesel totul se colora-n oranj. Când vedea fetițe îl invada verdele. Reveriilor le era alocată policromia blândă a toamnei. Când a făcut greșeala de a le relata părinților despre lumea sa personală aceștia l-au dus grabnic la psihiatru. Noroc că doctorul era un băiat dezghețat. Neînțelegând de la început ce-i spune Jacob, si-a propus să nu mai analizeze cazul ca la carte. Discutând cu Jacob vreo trei ore, a ajuns, pe deplin convins, la concluzia că-i poate liniști pe părinți:

- Doamnă, domnule, băiatul nu are nimic, nici vorbă despre vreun fel de maladie. E doar adolescent. Știți cum sunt ei, care mai de care mai aparte. E un copil deștept și cult și vă felicit pentru strălucita educație pe care i-ați oferit-o! Nu aveți motive de îngrijorare. Poftim cartea mea de vizită, dacă mai apare ceva, dar sigur nu va fi nevoie.

După consultație tatăl, sceptic, și-a arătat nemulțumirea spunându-i soției:

- Dragă, de ce n-am fost noi la Profesor, doctorul ăsta tânăr nu-mi prea inspiră încredere.

- De ce, dragule?

- Păi...  n-ai văzut? Era prea tânăr, dragă. E prea tânăr...

După încă vreo câteva replici soții Ford au lăsat-o baltă, pentru că de fapt Jacob îi îngrijorase doar prin relatările sale, în rest având un compotament ireproșabil. Jacob a regretat amarnic că s-a destăinuit în fața părinților. Ei nu cunoșteau limba culorilor și nici pe cea a emoțiilor fără gânduri.

După consultație, psihiatrul cel tânăr rămăsese într-o stare de bună dispoziție, aparent inexplicabilă și-și tot repeta ”Ce exemplar frumos al speciei umane, oare or mai fi ca el?”. A mulțumit hazardului în sinea sa. ”Noroc că nu l-a consultat Șeful, sigur l-ar fi înrolat pe băiat în studiul ăla al lui secret, pentru care i-au adus ieri, cei de la Compania ”Procentul”, un Porsche 911”, își mai spuse. Rememora cum Jacob îi spusese că n-a auzit de Da Vinci, în schimb îi descrise elegant și foarte subtil surâsul Giocondei. La început era cât pe ce să cadă în capcana psihiatrizării unei ființe pe care nu o înțelegea. Dându-și seama că băiatul nu supăra de fapt pe nimeni, ba dimpotrivă, prezența sa umplea atmosfera cu mult oranj, l-a crezut pe cuvânt. În continuare, Jacob îi descrisese academic grandoarea lumii fractalilor, declarând apoi candid că habar n-are cine a fost Benoît Mandelbrot. Spre finalul discuției copilul părea deja plictisit și începuse să fredoneze ”O, fortuna”. Doctorul nu l-a mai întrebat atunci de Carl Orff, fiind convins deja că Jacob nu și-ar fi amintit de el. ”Ce exemplar frumos al unei specii atât de urâte!” a mai murmurat din când în când, până la sfârșitul zilei, psihiatrul cel tânăr.

Va urma...

”Synesthesia Detector LE013” - Sam Abatgis

Singurătatea de la marginea lumii (nuvelă) - Cap. I

   La aniversarea celor 14 ani împliniți, pe care familia i-o organizase cu mult entuziasm și cheltuială financiară, Jacob nu se simțea în largul său. Nu, nu era trist sau nemulțumit de ceva, ci doar nu era fericit. În jurul mesei din grădina cu boltă de trandafiri era plin de colegii, rudele și prietenii săi.

- Ce e puiul mamei, nu te simți bine, te-a supărat ceva, sau poate cineva? E ziua ta, iubitule, de ce nu stai și tu cu musafirii care se distrează în cinstea ta? l-a întrebat maică-sa ușor îngrijorată. Ești trist?

- Nu, mamă, doar că nu sunt fericit.

- Vai de mine, cum așa, ești nefericit tocmai astăzi când toți se bucură pentru tine?

- Nu, nu sunt nici pe departe nefericit, doar că nu sunt fericit! răspunse Jacob calm.

- Ei haide, mamă, să te bucuri și tu cu invitații, tocmai a sosit tortul cu cele 14 lumânări! Vino și suflă în ele și pune-ți dorința ta secretă! ”Of, filozoful mamei, cum le sucește el mereu, cum nu vrea o viață frumoasă, că doar noi îi oferim totul”, își spuse mama în gând, grăbind pasul pentru a se alătura musafirilor.

Jacob s-a îndreptat agale spre epicentrul fericirii celorlalți. Știa prea bine că în astfel de situații bucuria se trăiește individual. Copiii care se hlizeau în grădină erau fericiți că este un nou prilej de distracție, nu că sunt 14 lumânări pe tort, pentru el. Tot în drumul până la masa festivă și-a mai spus în gând: ”Parcă la înmormântări nu e la fel? Cei vii plâng la ideea că vor muri și ei cândva, mai devreme sau mai târziu. Își jelesc propria moarte din viitor, de care-i mai desparte doar un interval de timp. Sunt speriați pentru că nu cunosc lungimea acestui interval. ”Doamne, ce-ar fi de și-ar ști omul data morții...”. Dar înțelege cineva asta? Iar mama, săraca...”

După tort a apărut în grădină cu surle și trâmbițe un clovn. Toți râdeau și țopăiau, numai Jacob s-a retras iute în casă. Maică-sa speriată a venit degrabă după el.

- Jacob, ce faci, nu vii la cea mai amuzantă parte a serii?

- E cea mai sinistră, mamă. De ce l-ați adus?

- Pe cine? Ah, te referi la clovn! Păi, firma care s-a ocupat de tot l-a trimis să facă spectacol, nu vezi ce frumos râde?

- Doar cu gura, mamă, doar cu gura râde... învață să privești în ochi, a mai spus el, ca pentru sine.

- Bine, să vii când vrei... dar tare mai ești ciudat, izbucni mama.

Restul serii sărbătoritul și l-a petrecut în pat meditând la ochi de paiață, iar noaptea în vis l-au vizitat clovnii din toate timpurile, somându-l să tacă. ”Dacă le-ar fi văzut mama ochii, și-ar fi schimbat părerea despre modalitățile de amuzament”, a fost primul gând al lui Jacob, la trezire. 

Va urma...

 

Doar litere

 

Iubind vorbesc, înpărtășesc verbe și adverbe, substantive și adjective, fac daruri semantice tuturor. Îmi declar verbal iubirea. Dar, de cum îmi ies pe gură, edificiile sonore se surpă. Primele se dărâmă frazele. Propoziții principale, secundare sau fără rost mai fac doar puțin timp aerul să vibreze. Trec invizibile, inutil prin fața timpanelor. Ori eu glăsuiesc în spectru infraroșu sau ultraviolet, ori au orbit timpanele. Apoi propozițiile se desfac rapid în cuvinte. Cuvinte ce și-au pierdut dorința de-a sta îmbrățișate-n propoziții. Propoziții ce urăsc în mod vădit disciplina impusă de-o frază.

Nici nu termin bine de vorbit că văd deja litere, ce nu mai au puterea de-a face atmosfera să tresară. Sunt literele pe care mi le doream atomii unor declarații de iubire, adresate tuturor. Degeaba strig, că văzduhul sonor se tot umple de soldați ai alfabetului, alergând în degringoladă. Fiecare literă cu părerea ei. Se ceartă literele între ele.

Mi s-a recomandat repaus vocal. Cică să nu mai trimit litere pe front deoarece acestea nu mai pot lupta-mpreună, neavând un țel comun.

Eu însă cred altceva. Mă gândesc că timpanele nu mai vor să vadă.



 

Timp mort

Iubito, de când ți-am aruncat cenușa-n mare, timpul nu-și mai poate curge existența. S-a solidificat între două secunde. Am declanșat o paralizie temporală. Eu mă mai mișc, dar doar între substantive. Au murit toate verbele. Sufletul mi-a rămas un diamant negru, tăios și rece. E timp în stare solidă. N-a mai fost așa de dinainte de-a fi fost. Eu nu știu dacă sunt, pentru că în absența verbelor totul e o grămadă amorfă de substantive. A fi e verb, deci mort.

Ne iubeam tot timpul. Acesta ne oferea loc să ne iubim. Noi eram vii, el era fluid ca nepăsarea. Ardeam frumos și colorat într-un șuvoi de timp ce-și justifica ființa prin văpaia neliniștită a unei iubiri. În fiecare duminică dimineață, trezindu-ne după fiecare sâmbătă nedormită, mă întrebai mereu râzând, de ce nu sunt la slujba de la biserica din cartier. Și continuam să nu dormim, fiindu-i timpului gravitație pentru a-și mări viteza de curgere. Uneori, când lăsam timpul să se odihnească, mă puneai să repet mereu același legământ: ca atunci când va fi să fie, să nu te las viermilor pradă, ci limbile focului să le hrănesc cu stârvul tău.

M-ai părăsit pe neașteptate. M-ai părăsit de tot, obosită să ții în frâu entropia, cea care-i dădea și timpului un sens. Am făcut un rug la malul mării, ca-n vechea Troie, iubito. Focul mi-a mulțumit, cum numai el știe s-o facă, și-apoi mi te-a înapoiat cenușă. Atunci a paralizat timpul. Te-am împrăștiat în marea care mi te cerea cu valuri pline de spume, spume nebune.

Iubito, te rog vino să mă bântui și fă-mi carbonul din diamant cenușă, să poată și bietul timp să curgă din nou, s-o spele. Dă-i înapoi starea fluidă, să mă poată ajuta, curgând, să-ți vin mai repede alături! Iubito, te rog, lasă timpul să curgă! 

    

Tempus anima rei

         

Ultima furtună mi-a împrăștiat toate bucățile de suflet, pe care încă le mai păstram într-o pungă veche de hârtie. Oricum n-avusesem niciodată grijă de sufletul meu. Dacă stau bine și-mi amintesc, pe când încă-l mai aveam, îl dădeam adesea cu-mprumut pentru iluzii hedonice. Mereu l-am lăsat galant altora, rând pe rând l-au avut aproape toți, până mi-a ajuns înapoi bucăți, pe care nu le mai dorea nimeni. Așa am ajuns să port după mine fragmente moarte dintr-o amintire fragilă de suflet animat. Vântul l-a suflat iar ploaia de acompaniament a spălat locul.

Acum nu mai are unde să mă doară, și asta doare cel mai tare. Mă brăzdează suferințe ce n-au unde-și lăsa umbrele cenușii. Unde să mai sufăr? Unde să mai plâng? Dar unde să iubesc? Scârbite, lacrimile-mi curg fără să mă atingă, în lipsa unei gravitații spulberate de vânt.

Îi mai visez uneori cenușa și mă trezesc gândindu-mă că n-am cu ce să mor.

Mi-am risipit timpul și nu mai am când să ajung niciunde.

 



Odă muncii

   Sunt psiho-arhitect și lucrez la Departamentul de Restructurare a Vieții Umane (D.R.V.U.) din cadrul Institutului de Gestionare a Fericirii ”Procentul” (I.G.F. ”Procentul”).
   Astăzi doresc să mă adresez celor care muncesc. Îi salut călduros pe cei care muncesc mult, foarte mult, pe cei cărora nu le mai ajunge timpul pentru muncă. De asemenea îi felicit din inimă pe cei care adoră munca și consideră orice clipă de relaxare o adevărată pierdere de timp. Le transmit cele mai calde urări celor care fac un titlu de glorie din faptul că nu mai au timp pentru ei înșiși, pentru familie sau pentru plăcerile derizorii ale vieții (lecturarea unui roman, pescuitul, vânătoarea sau triviala și prosteasca mișcare în aer liber). Admir faptul că vă petreceți întreaga viața doar în birouri, cabinete, camere de gardă, laboratoare de cercetare, la volanul mașinilor, pe șantiere, în fabrici și pe plantații agricole. Cinste celor care disprețuiesc statul degeaba, chiar și pentru câteva minute! 
   Pentru voi, cei ce ați transformat munca în totem și vă închinați muncii prin muncă am un mesaj important: în laboratoarele noastre este în curs de finalizare proiectul ”Ziua cu 26 de ore”. În curând veți putea dedica muncii 26, nu doar 24 de ore! Până atunci vă oferim gratuit programele noastre cibernetice pentru distrugerea nevoii inutile de somn. Oamenii noștri se vor sacrifica pentru voi! Doar ei vă vor dormi somnul și vă vor visa visele! De acum înainte nimic nu va mai sta între voi și muncă.
    Munca l-a creat pe Om! Slavă Muncii!

[...]

   Surse neoficiale au dat publicității fragmente din stenogramele discuțiilor purtate de membri ai Joker Club, angajați permanenți ai I.G.F. ”Procentul”:
    ” 1% din populația planetei deține 99% din totalul resurselor materiale ale acesteia”,
    ” 99% din populația planetei beneficiază de 1% din resursele ei” 
    ”Acaparați tot somnul de pe piață, duceți la bun sfârșit construcția Insulei de Vis!”
    ”Pompați capital în D.R.V.U.!”

   În rarele mele momente de rătăcire încă îmi spun: ”Dacă munca l-a creat pe om, atunci ce era acesta înainte?” Și tot eu îmi răspund: ”probabil, o ființă gânditoare...” Aceste momente sunt din ce în ce mai rare.

 



    

În vis

  
   În vis e un loc perfect pentru vacanțe gratuite. Oferă divertisment din abundență, numai bun pentru plictiseala din timpul secetei de-adrenalină.
   Visul e tărâmul unde-mi petrec timpul atunci când voi credeți că dorm. M-afund într-o lume vrăjită, fără constante de timp, de spațiu sau de bun-simț. Devin spectatorul meu, lângă o scenă ce mă are drept protagonist. Scenarii dislexice din mine mă iau și mă prezintă mie, testându-mi recunoașterea de sine. Așa că mă las în voia dezmierdărilor sângerii ale petalelor de flori de mac aruncate la-ntâmplare de Morfeu, proprietarul locației. Nu sunt singur acolo. Am companioni onirici cu care mă intersectez arbitrar. Nu știu dacă și ei sunt un vis al cuiva sau doar figuranți ai teatrului morfeic. Mereu mi se pare că le recunosc chipurile, dar imediat au grijă să se-nlocuiască. Adesea recunosc voci, dar ele amuțesc când mă apuc s-ascult, ca într-o joacă. Infinite decoruri colorate cu sunete dulci, amărui, sărate, acre sau combinate caleidoscopic îmi mângâie retinele. Frecvent e doar alb-negru... și multe nuanțe de gri.
   Uneori Morfeu mă lasă să mă joc. Un prunc de-un an eu pot să fiu, cu sân de mamă-ntre gingii      și-ntr-o clipită un golan de douăzeci, c-un sfârc de-amantă-n gură. Cutez să sar în gol și să mă cred acvilă, trăind intens dorința mea de zbor. În apă pot să stau și să flirtez, uitat de timp, cu peștii. Să dorm, în visul meu, pe nori am încercat și m-au lăsat pufoșii. Focul în mână pot să-l țin și să pretind că-i gheață. Ocean de vreau, un strop îl fac și-l pun în linguriță.
   Păcat că-s obligat mereu din vis să plec, dar mă resemnez ușor cu gândul la următoarea teleportare morfeică.

   Voi unde vă petreceți vacanțele?

 



  

DEMN - KILL™

   Ai călcat pe hoiturile calde ale prietenilor, pentru a-ți depăși condiția? Te-ai cocoțat iute pe un jilț de demnitar și de atunci ai uitat-o pe mă-ta, care râde suspect și în formă continuată de când a văzut primul cupon de pensie? Ai tânjit la stele și apoi, pentru că nu ți-au căzut în poală, ai început să pupi găuri negre, din categoria celor care nu atrag lumina? Ți-ai luat două doctorate prin metoda copy/paste? Îi înveți pe alții ceea ce tu nu ai știut niciodată? Semnezi în colțul din dreapta, jos pe opere muncite de alții? Îți treci numele pe copertele lucioase ale unor cărți de conținutul cărora habar nu ai? Rânjeai cu flori în mână când hoarde de mineri mutilau studenți? Faci sex cu femei care au o singură carte în casă, Pagini Aurii, și-apoi te lauzi la o bere cu băieții? Îi pizmuiești pe cei care pot spune NU, în timp ce tu te supui unui viol moral, zâmbind cu speranța că se va termina mai repede?
   Dacă poți răspunde afirmativ măcar la una dintre întrebările de mai sus, atunci spune-mi cum te simți!
   Dacă te simți bine, atunci e perfect, faci parte din clubul nostru, Joker Club. Zburdă în voie prin lume!
   Dacă nu te simți bine și nu poți suporta consecințele isprăvilor tale, dacă adormi greu, dacă ai coșmaruri noapte de noapte, dacă ziua tremuri și tresari la cel mai mic zgomot, dacă te strigă morții, dacă o vezi pe mă-ta în rochie de mireasă, urmărindu-te prin magazine, atunci ai dat de dracu pe pământ. Dar Clubul te consideră încă recuperabil. Avem și remedii.
   Pentru cei cu conturi modeste sugerăm practici naturiste. Apucă-te de băut și spune-ți că o faci pentru stimularea poftei de mâncare sau pentru îmbunătățirea digestiei! Bea mai mult... nu, nu... și mai mult, de preferat spirtoase. Combină băutura cu tranchilizante și simte-te bine! Dacă nu merge treci pe cocaină, de preferat cu puritate tot mai mare! Merge și Ecstasy. Combină-le! Nici heroina nu te lasă la greu. Crește doza! Încearcă o supradoză! N-ai murit încă? Eh, până la urmă reușești tu. Era să uit... îți poți tăia venele, de-a lungul lor. Sau... spânzură-te! Hai, că ești băiat mare sau, mă rog, ți-a plăcut să fii!
   Putregaiurile fricoase, dar cu conturi dolofane, pot deveni membri ai Clubului (donând toată averea prezentă și cea potențial acumulabilă) iar acesta le oferă remediul total. Vă administrăm unicul și inegalabilul vaccin contra maladiei numite demnitate. DEMN - KILL alungă rapid și complet orice urmă de demnitate umană, care ar putea cauza intolerabilul sentiment numit remușcare, după o singură administrare. Imunitatea este garantată pe toată perioada apartenenței la Joker Club!
   Noilor membri le urăm un călduros: "Bun Venit!".

    

Pledez vinovat

Îmi place să adorm
odată cu luna,
luna nebuna,
care-mi luminează,
atunci când e trează,
poteci de voi doar visate.
Îmi place cruzimea minții
din bezna nopții
care-mi rânjește complice.
Îmi plac vinul și femeile,
femeile dispuse,
dispuse să-mi ofere
vinul și trupul lor de-o noapte.
Îmi place roșul sângelui
ce curge pe buzele
sfârtecate în grabă de mine,
cu săruturi egoiste,
ca-ntr-un viol dorit de tine.
Îmi plac sânii tăi
pe pieptul meu,
strivindu-se dureros de cărnos.
Îmi place când gemi
și nu-mi pasă dacă
de durere ori plăcere.
Singur, teiul mi-e martor,
cu arome smintite și imorale,
și-mi îngână plăcerea
de a nu fi bun.
Îmi place carnea de vânat,
vânat vinovat că s-a născut
în bătaia puștii.
Îmi place urletul oceanului
devorându-și vecinătatea.
Îmi place ploaia
când cade pe mormintele
nemuritorilor mei critici.
Îmi plac vânătorii
și urăsc victimele.
Da, știu, sunt un păcătos.
De aia voi mai sta pe-aici
o vreme.



De ziua mea

   De ziua mea am o singură dorință: să mă mai nasc din nou cândva, pentru a putea repeta toate păcatele deja epuizate... aici și acum.

 

 

O pată

Sunt alb când toți s-arată indignați și negri.
În schimb ca smoala fiartă din cazan bolborosesc și curg
când lumea-i tolerantă și miloasă ca albul unui lapte,
din țâța vacii cu ochi tandri, ce mulsă-i în amurg.
Muncesc păgân, de unul singur, când lumea toată preaslăvește,
zăcând pe spate, a șaptea zi ce-i biblic poruncită fără fapte.
Eu dorm atunci când obștea e chirurgical de trează.
Visez, vânând fantastici unicorni din timpuri REM.
În vreme-aceasta armata aprigă la ordin ne păzește
de-un laic braconaj, privându-se de-un somn executat militărește.
Și-mi vine câteodată-o nebunie, să fiu furuncul dureros pe-o fesă fină,
atunci când toți se țin duios de mâini, alcătuind textura cea velină
a unui cur de prunc aseptizat de-o doică harnică, de grijă plină.
Mi-e tare cald când tuturor le clănțăne dantura de un malefic frig.
Eu vreau fereastra larg deschisă, altfel aș gâfâi-n zadar și fară vină.
Cu toții bagă vreascuri într-o sobă, în timp ce eu, că mă sufoc, le strig.
În solitudine când stau, la jocul lor mă cheamă.
Dacă îi calc pe bătături, neluând-i mult prea tare-n seamă,
m-alungă, scuipând venin ce iese din gura unui erbivor ce-și mai păstrează
un prăpădit canin, ce nu e bun nici să mai mestece o zeamă.
Sunt pata neagră ce stâlcește sublimul lumii voastre pastelate,
unde doar rectitudinea morală în armonie policromă viețuiește.
Vă rog, e simplu să mă ștergeți. Cu un penson și-având culori corecte
veți îndrepta un peisaj așa frumos, pe care doar o pată neagră
îl mai murdărește. 

 

   

Funcția preferată

  
   Se spune că ”funcția creează organul”. Mda, e adevărat, se verifică în practică, însă ce te faci cu un organ care are cumul de funcții?  Sunt într-o mare dilemă: oare să beau și mai multă apă din fântâna mănăstirii sau să mă lepăd de călugărie?

 

 

Secundele mele

De când mă tot rotesc în cerc pe-aici,
pe unde sufletul o singulară haină are,
am priceput abia acum, și cu mirare văd
ce-avere am de fapt eu pe pământ,
ce trebuie să strâng zgârcit la piept
cu ochii-n patru și cu-nverșunare.
E vorba despre timpul ce mi-a fost lăsat
la fel cum lași o zestre unei fete mari,
ce-a dat în pârg și-i vremea ei de măritat.
Veșmântul sufletului meu de vremi e patinat.
La modă nu mai e de mult, și-i tare speriat
că alte haine tinere și-aflate-n trend acum
pe-arena unei tumultuoase și nedrepte vieți,
locul i-au luat și îl împing cu aroganță
la gara terminus, la capătul de drum.
Văzând cum sufletul îmi este grav amenințat,
cum haina-i este veche și pare de împrumutat
am devenit avar cu timpul meu și-l cheltuiesc
doar pe plăceri, pe satisfaceri de nevoi proscrise,
de care toți mi-au spus că se întâmplă doar în vise.
De-mi vrei secundele acum, mi-s tare valoroase.
Te las pe lângă mine, dar fă-mi-le orgasmic de cărnoase.
Minute poate îți voi acorda ca să le guști în preajma mea,
plăceri ce-s ilegale-n lumea-ntreagă de ai a-mi oferi.
De vrei o oră, sigur ți-o voi da atunci când gheața
la zero absolut, curgând în valuri, ca proasta s-ar topi.
Timpul ce mi-a rămas: secunde, ore, zile, poate ani,
am să-l trăiesc doar eu, indiferent în mijloc de mulțime.
Când da-voi falimentul temporal, în brațe eu voi fi
făcând amor cu cineva cu contul gol, la fel ca mine.   

Bilet de adio

   La marginea ta de pat încă mai adie o mireasmă de suspin prelung. E ecoul gemetelor noastre împerecheate delicios, în noaptea abia strivită de răsăritul strident. Soarele din zori e adesea un oaspete nedorit, un hoț de plăceri. În locul pernei tale, ce zace azvârlită pe podea, stă sfios un bilețel cu ”Deja mi-e dor de tine!”. Te strig. Nu răspunzi. Ai plecat la patiseria din colț după croissanturi cu unt dulce. Aburi grei de voluptate plutesc în încăperea fără tine. Îmi e atît de bine încât mă sperii. M-apucă groaza de-a dreptul. Încă mai ard, încă mai arzi. Încă suntem vâlvătaie. Cât încă mai lipsești, voi fugi... mai repede decât sfârșitul ce-ar putea veni să ne stingă. M-arunc din noi. Nu vreau s-ajungem iarăși doi. Mi-e groază de mirosul lumânărilor pâlpâind pe sfărșite. Fug cât încă-mi este dor de tine... cea plecată doar până la patiseria din colț.
   Adio repede!

P.S. Am lăsat fereastra deschisă, sperând că se va face curent și că biletul se va sinucide, sărind pe-o pală de vânt de la etajul zece [Fără punct]

 



Rană trandafirie

Al tău pântec rodnic
e rupt direct din Gaia.

Ți-a rămas în carne vie
o rană trandafirie,
ce nu se vrea cicatrizată,
astfel ca descendenței sacre
să-i fie mărturie.
Iar rana ta fecundă,
chemând semănătorii,
mereu se tot inundă
independent de ploaia
ce-ar slobozi-o norii.

Ombilicala amintire
a unei despărțiri jelite
e-un trandafir sălbatic
ce își dorește altoire.
Durerea-ți este o dorință.
Nebun ți-aș alina-o
astfel ca lumii ăstei
să-i dau înc-o ființă.

Mă cheamă ca o vrajă
fior trandafiriu, lunatic,
menit ca să mă lege
orgasmic într-o mreajă.
Fierbinte e petala florii
ce-a fost demult boboc.
Acum este buricul lumii
și-și cheamă lucrătorul
să-i nască viitorul
lăsând falic sămânța
în tainicul ghioc.

Ogorul tău de carne,
purtându-și trandafirul
ca pe o rană grea,
e-alchimică retortă
ce-i țese lumii firul
de care să se-agațe
să poată să își fie-n beznă
mereu alăturea.



Linia unei vieți

   Sunt o picătură dintr-o ploaie. M-a zămislit un nor cenușiu de supărare, care în durerile facerii se descărca electric. Am apărut pe lume căzând.
   Am înfățișarea unei lacrimi, dar nu-mi amintesc să fi plâns cineva la plecarea mea.
   În palma cerului, linia vieții mi-e descendentă. Cobor ca fiu al ploii, trăindu-mi viața pe drumul spre ocean. De jur împrejur, doar stropi ce-mi sunt paraleli. Destinul mă lovește din când în când cu aripa vreunui pescăruș. Mă contopesc câteodată cu particule de origine necontrolată, acceptând compromisuri.
   Pe măsură ce-mi văd mai aproape sfârșitul, trăiesc tot mai repede, accelerat. Mirosul sărat mă duce cu gândul la tărâmul de dincolo. În curând voi intra în lumea picăturilor moarte într-un ocean viu.



Storm over the Ocean by jakeh13

Doi ani, șase luni și nouă zile

   Atât durează acea nestatornică formă de nebunie numită îndrăgostire. N-o veți găsi descrisă în manuale, tratate sau monografii savante, dar admirați-o pictată, sculptată, cântată și scrisă fără rigoare, peste tot și printre toate. Se poate și gusta.
   Atât a durat și frumoasa ta nebunie, ce mă avea ca nucleu delirant pe mine.
   Câmpul tău vizual se îngustase alarmant. În el încăpeam doar eu și mă simțeam la orizont. Nu mai recunoșteai chipuri de vechi prieteni. Ochii tăi captau imagini doar la apariția mea. Îmi încadrai conturul cu privirea și mă mângâiai clipind molatic.
   Părea că-ți sunt singura voce de pe planetă, restul era zgomot de fond. Mă auzeai în versuri cu rimă, împerecheată cu tine. Chiar și impolitețile mele ajungeau la tine iluzii de complimente. Unduirea glasului mi-o sorbeai ca pe fluidele acorduri ale unui vals.
   Nu mă mai lăsai nici să-mi schimb mirosul, pentru că le uitasei pe toate celelalte și te-ai fi simțit abandonată fără reper osmic, de trup iubit. Mâncai doar de pe mine, pentru că-i ofeream gust mâncării. Îți eram melanjul tuturor condimentelor, în proporția perfectă.
   Mereu erai plină de vânătăi și-mi spuneai, fără durere, că nu mai simți nici o altă atingere în afara sferei mele de îmbrățișare. Te loveai de obiectele din jur pentru că necontând, nu le simțeai. Doar trupul meu îți putea oferi percepția propriilor tale margini. La micul dejun mă mângâiai cu piciorul gol pe sub masă ca să mă simți într-un sfârșit de amestec carnal, al nopții ce-a trecut.
   Gândeai cu ideile mele, greșeai cu greșelile mele și plângeai în locul meu, cu lacrimile mele.
   Într-a zecea zi după doi ani și șase luni, te-ai vindecat brusc de singura nebunie tratabilă. Ți-ai reîntâlnit prietenii. Mi-ai spus că sforăi de când m-am îngrășat și că nu prea poți dormi de mine, că ești epuizată ziua, amețești și te tot lovești. M-ai întrebat care e parfumul meu preferat și m-ai rugat să nu mai fredonez că și-așa ești obosită.
   În acea dimineață terminală, când ieșeai pe ușă mi-ai șoptit ușor iritată: ”Dragă, nu mă mai ține atât în brațe că întârzii la serviciu! Ce Dumnezeu? Ne revedem diseară.”
   Doi ani, șase luni și nouă zile a ținut frumoasa ta nebunie.
   Atât ai fost îndrăgostită. Doar atât ai bolit, infectată cu mine. Pentru restul vieții ai imunitate.

  

Gălăgie

   Încă de când locuiam în pântecele maică-mii, mă deranjau vibrațiile timpanului. În uterul unuia dintre genitorii mei, cel însărcinat cu asigurarea spațiului locativ, nu era liniște defel. Mereu auzeam șoapte, glasuri, strigăte și mai ales oftaturi. Atunci le consideram halucinații in utero. Astăzi știu că nu era așa, deși ar fi fost mai bine să fie. Două voci se auzeau mai des. Una, cea cu oftatul, avea un refren: ”Dar mai stai și tu pe-acasă, că doar nu l-am făcut singură”. Cealaltă bombănea agasată: ”Dar parcă spuneai că iei regulat anticoncepționale... și acum dacă tot a fost să fie stai și tu potolită, că nouă luni nu mori”. Uși trântite, plânsete. Aerul meu lichid era mai furios decât marea pe furtună și vuia, vuia, vuia.
   Afară am realizat că era mai bine înăuntru. Abia aici am întâlnit gălăgia, companionul ce avea să-mi chinuie aparatul auditiv pe parcursul unei vieți, mai mult sau mai puțin antifonate. Toată lumea are păreri, dulci sau amare. Asta mai treacă-meargă. Dar chiar toți trebuie să le verbalizeze, declame, să le urle cu spume? Da, e adevărat, unii le scriu. Ăia măcar chinuie doar hârtia. Dar nu e nici așa. Uneori ești obligat să citești. Să citești gălăgie scrisă.
   La început au fost mama, tata, unchii, mătușile și alte rubedenii, cu zarva lor cu tot. Apoi dascăli, mentori și alți înțelepți, care s-au chinuit să mă învețe cum să trec calm, liniștit printre zgomote. S-au ostenit degeaba.
   După ce am scăpat de gălăgia educațională, mi-a venit vremea să-mi aleg liber sursa de poluare fonică, gălăgia pereche, cu neamurile ei proaste cu tot. Timpanul a făcut nevroză încă de la nuntă. E din ce în ce mai disforic. N-are de ales: ori se calcifică ori va sfârși la casa de nebuni.
   Eu nu cred în estro-progestative. Folosesc prezervative, două, trei deodată. Se duce naibii plăcerea! Dar se face puțină liniște. Cine geme prin cauciuc?
   Astăzi mi-a plecat perechea de tămbălău cotidian la mare, la soare, unde e zarvă foarte, foarte mare. Bineînțeles acolo e veselie, distracție, apa, valuri, piele expusă... oameni. I-am spus că, deși mi-ar face o deosebită plăcere, treburi de importanță vitală mă împiedică s-o însoțesc. Sigur n-a priceput importanța refuzului meu, dar a plecat fredonând în metru antic.
   Tot azi am vândut și câinele. Începuse să se comporte aproape uman.
   Sunt obosit. Stau în grădină și savurez liniștea clorofilică. Ador tăcerea frunzelor, a petalelor de trandafir, discreția sonoră cu care crește iarba și liniștea brazilor. Abia acum timpanul meu răvășit e mângâiat doar de gândurile mele mute.

    

Dragoste elementară

Doi câte doi se iubesc
frumos, în fel și chip.
Dragoste viscerală
ce îmbină tandru părți de trup,
văd mereu spre nord.
Dragoste platonică,
încolăcind frânturi de gânduri pereche,
cu frecvențe paralele... și-atât,
adesea observ la est.
Dragoste moleculară,
care făurește mixturi fertile
în laboratoare organice,
folosind biologice creuzete,
simt ades dinspre vest.
La sud, aud dragoste zgârcită,
mereu neîmpărtășită,
despre care știe doar unul
din doi.

În centrul lumii,
doar noi doi ne iubim elementar,
subatomic, cuantic, indivizibil.
Doar noi știm un secret,
care ne face nedeterminabili
pentru simțurile lumii.
Când te mângâi cu priviri
ce-s unde cu frecvențe înalte,
sufletul tău de cristal
emite lumină pură,
ca răspuns iubirii mele.
Suntem superstringul.



Păcat

E o noapte de vară.
Plouă peste un oraș.
Norii cenușii sunt darnici
și după canicula de azi,
nu lasă deshidratată nici o stradă.
Pe cea cu felinare roșii
apa se așază fără rușine.
Stropii, veniți în grup,
pipăie trupuri tinere, libere,
disponibile.
Fetele cu fuste scurte,
roșii, oranj, galbene, verzi,
albastre, indigo și violete
râd polifonic, dezvelind
dinți albi printre buze pline.
Apa, ce cade de-acum în șuvoi,
reface imaginea nudă a unor
sâni ce se ascundeau sincer
după bluze ipocrite pe uscat.
Mașini opresc lângă trotuarul
plin cu corpuri sfârâind
în ploaie.
Discuții, mai lungi, mai scurte.
Unele pleacă, chicotind la îmbarcare,
altele rămân să facă piruete
în ploaie,
până la sosirea următoarei corăbii urbane.
Cizme, sandale și pantofi cu tocul cui
excită grav asfaltul.
Trivial, euforic, nerușinat
stau fetele ramase încă
pe trotuar.
E parcă înainte de Adam
și înaintea Evei
și-a mărului, fruct ce-a generat
noțiunea de păcat.
Un gang slab luminat
e-ascunzătoarea unei fete
exilate de pe strada cu felinare roșii.
Deasupra ei, mărinimos cerul toarnă
apă de potop.
Șuvoiul coborât din înălțimi
se-amestecă cu fond de ten,
mascara, sclipici și culori de tatuaje
temporare.
Doar plânsul ei e mai înverșunat
decât potopul.
Nu știu de când e încremenită acolo,
sprijinind sfios un perete.
Nu se mai poate întoarce în
Raiul luminilor roșii,
alături de cuvioasele surori.
În lumea ei a săvârșit
un grav păcat.
S-a-ndrăgostit
de un băiat.



Voia Ta

  După ultima noastră noapte de iubire știu că mi-ai zâmbit desăvârșit... pentru ultima oară. Acum îmi amintesc, dar doar în cuvinte, imaginea fericirii pictată pe chipul tău. Pictura însăși din nefericire s-a șters definitiv din memoria mea stocată în niște neuroni mult prea deprimați pentru a mai tresări multimedia.

  Apoi, chiar a doua zi a venit rezultatul, drastic ca o amendă pentru furt din fericirea publică. Diagnosticul ți l-a comunicat un domn în halat alb, ce părea un contabil al zilelor rămase pentru tine. Cu o grimasă ce se oferea drept zâmbet mi-ai spus: ”Lasă, totul va fi bine”. Te-au luat, și nu te-am mai văzut pentru o săptămână. Mă încurajai telefonic. Când mi-au dat voie să te vizitez, la intrarea în rezervă ți-am spus că patul în care stai e mare, că ești privilegiată. Prostul de mine... te împuținaseși. Ai tras repede cearșaful până sub bărbie. Evitai să mă privești și te oboseai să-ți storci o sosie de zâmbet. M-ai întrebat dacă te voi mai iubi și dacă te vei tunde scurt, foarte scurt. Te oboseai să-mi explici că nu e un moft de-al tău, ci că ți-a fost recomandat de stilist, pardon, de contabilul în halat alb. Ți-am spus că ești atât de frumoasă încât și de te-ai urâți de-o mie de ori vei fi tot cea mai frumoasă creație din universul cunoscut. Și în plus ți-am destăinuit că fantezia mea recurentă e să te posed și lipsită de podoaba capilară. Nu mințeam. Nu mințeam deloc. Nici nu știu dacă mă mai auziseși, pentru că deja dormeai.

   Într-o zi mi-au spus că nu te pot vedea, că s-a ivit o problemă, să stau liniștit, că mă vor chema ei imediat ce va fi posibil. Auzi, să-mi spună ei când îmi pot vizita femeia mea. A urmat o suită de zile, de zile și de nopți albe. Totul era alb: zilele, nopțile, timpul, spațiul, dar albul era maculat.
   Când mi s-a permis să te revăd, patul ce părea că te-nghite chiar era mai mare. Sau era mai puțin din tine acolo? Relativitatea. Contabilul mi-a spus că ai vrut să-ți retragi totul din cont dar a intervenit el la timp și ți-a recuperat mare parte din averea rămasă și că trebuie să fii strict supravegheată. Când am rămas în sfârșit singuri, îți țineai acoperit corpul până sub ochi și-mi spuneai că nu vrei să te văd urâtă, slabă și cheală. Când am reușit să-ți smulg acoperământul mi-am adus adus aminte de două mere coapte și dulci așezate perfect în două coșuri pe măsură. Îmi aminteam atunci de sânii tăi în palmele mele. Nu mai erau merele. Oare cine le devorase? m-am gândit. De fapt nu mai era nici mărul care le rodise. Oare cine-l uscase? Mi-ai spus că-l urăști pe noul tău administrator de cont și  m-ai rugat să te ajut eu să lichidezi ce a mai rămas, că oricum s-a depreciat complet, și sunt doar cifre pe hârtii. Am refuzat categoric, spunându-ți că e păcat. Mi se făcuse frică. Te-ai uitat cu ură și mi-ai strigat: ”Torționarule! De unde știi tu sigur ce e păcat?” Uitându-mă la tine am văzut pentru prima dată un antizâmbet desăvârșit.
    De atunci nu m-ai mai primit în sanctuarul tău, ultimul. Și nici gardienii tăi nu-mi permiteau accesul la tine, spunându-mi că ceea ce-ți alină durerile te ține răstignită-n somn. Nici nu mai știu cât am stat la ușa aia albă, flagelându-mă cu gemetele tale sfâșietoare, din ce în ce mai dese, din ce în ce mai stinse. Oricum mult, prea mult... pentru tine. Când te-am auzit ultima dată urlai în șoaptă: ”Îndurare, îndurare, îndurare, vă implor, dați-mi-o toată odată... torționarii dracului.” Contabilii șopteau: ”Eu nu fac așa ceva, de-ar lua-o Dumnezeu mai repede.”
   Acum sunt la o masă mare, îmbelșugată, un festin în toată regula. Mulți oameni, necunoscuți mie, vorbesc despre diverse lucruri, ciocnesc pahare trist și vesel le dau pe gât. Ies puțin afară să-mi iau niște aer, că înăuntru s-a terminat de mult. L-au mâncat lăcustele alea. În spatele meu apare un popă obez, slinos, cu o barbă nețesălată, plină de firimituri și c-un Iisus întrupat în aur pe pântece. Încă molfăind îmi spune: ”Fiule, a fost o femeie tare bună, trebuie s-o fi iubit tare mult, dar așa a fost voia Domnului. Dumnezeu s-o ierte.” La care cu multă blândețe-i răspund: ”Băi umflatule, de unde știi tu ce dorește Dumnezeu? Du-te înăuntru, că mai este caviar de să-ți sature tot neamul!”. Fuge, gesticulând cu mâna dreaptă.
   Iau o floare dintr-un buchet, lasându-l c-un număr impar de fire și smulgându-i tacticos, pe rând petalele, încep să repet ca-n transă:
”Oare am iubit-o?
  Oare n-am iubit-o?
  Oare am iubit-o?
  Oare n-am iubit-o?
  Am iubit-o, n-am iubit-o,
  voia nu i-am făptuit-o!”



”Calla Lilies” - Meltem Kilic

Parfum de tine

Sunt dependent de-adulmecări
pe corpul tău dormind fără visări
în așternuturi rupte
de-oboseală.
În diminețile de după,
te inspir și-abia de pot să te expir,
bolnav de dorul ce-o să-mi fie
după ce te vei rupe leneș,
ramură din trunchiul viguros
ce-am fost peste noapte.
Urăsc orice arome venetice
pe corp ce pot să-ți cadă
și astfel esența sevelor din tine
impertinent s-o strice.
Voi face un parfum din tine,
doar ție dedicat,
și-atât de concentrat
încât trupul să-ți fie strașnic protejat
de orice alt lichid ce și-ar permite
odorizant să te atingă.
Te voi îmbrățișa cu patimă nocturnă,
iar glandele-ți transpirânde
îmi vor dărui distilat din sudoare de tine.
Te voi face să plângi de plăcere
și-ți voi fura apoi lacrimile curgând,
fericite de tine.
Sânii ți-i voi mușca insistent
până când imi vor da de pe piscurile lor semețe
câteva picături de tine.
Când ne vom săruta la revederi,
cu limba-ți voi culege
salivă tulburată pe timp de preludiu,
înainte de asediu.
Întinsă pe spate,
îmi vei oferi căușul buricului
unde voi amesteca lichidele culese.
Ne vom iubi apoi încrâncenat
până va fierbe poțiunea lăsată
de mine la loc ombilical.
Ador să-ți naști propriul parfum
moșit fiind de mine.
Esența lui va fi născută, iar nu făcută
iar numele-i va fi Parfum de tine.

 



”Crilling” - Source: t-riangulation

Regatul meu

   De veghe-n realitatea acceptată, pe timp de zi nu-mi aparțin. Sunt sclavul nostru, al celor ce am creat decenta obiectivitate, culcând în pat procustian toate subiectivitățile indecente. În visul care vine după veghe sunt un actor forțat să joace, distribuit deja în roluri scrise, regizate și atribuite mie. De cine? Habar nu am.

   Am descoperit tărâmul reveriei, pe care mai călcasem, dar neatent. Cum nu am găsit pe nimeni acolo, l-am ocupat eu. Întâi m-am încoronat, apoi am început să-i construiesc dimensiunile: spațiale, temporale, climatice, gravitaționale. Toate sunt caracterizate de versatilitate. Degrabă au apărut oameni... din ce în ce mai mulți. Am tras concluzia că nu e rău în Reveria, tărâmul unde  suveran sunt eu.
    Apoi, pentru prima oară în viață, m-am apucat de scris scenarii personalizate, necenzurate, nerușinate sau nu, la cererea fiecărui supus sau client, nici eu nu mai știu. De la încoronare nici de veghe nu mai stau și nici măcar o clipă nu mai dorm. Sunt în extaz cu ochii deschiși. Urmăresc cum coabitează subiectivitățile disjuncte, fără ca măcar să se contrazică. Reverienii mei, dacă vor, se pot întoarce mereu într-un ieri, pentru o a doua șansă. Pot rosti ce cuvinte doresc, ascultătorul auzind oricum numai ce-i place. Reverienii pot avea ce capacitate de memorie doresc. Și-o pot și șterge, leac pentru suferință. Eu îmi scriu singur rolurile și le interpretez fiindu-mi și regizor. Aici subiectivitățile, fiind pure, nici nu se intersectează. Albul poate fi negru și negrul alb, fără ceartă.
    Totuși, pentru a fi fericit tot sclav trebuie să rămân, al regatului meu ce-i drept... dar tot sclav.
    Dacă nu vă place de mine nu mă scoateți din... Reveria.



Revoluții

În timp ce realitatea ne calcă în picioare,
intelectualii respectabili meditează la
”cum să ne fie bine ca să nu ne fie rău”
iar golanii fac revoluții.
În academii pute a mort... de frică.
La final ghilotina cade peste tot,
peste toți, și pe străzi dar și în amfiteatre.

 

Eugene Delacroix - ”Libertatea conducând poporul”

Exorcizare

Tu ești atât de prost
încât îmi vine să urlu
cu vocale și fără semne de punctuație,
și să-ți zdrobesc timpanele
cu tone de decibeli războinici.
Dar politețea mă somează
să-ți zâmbesc discordant
mârâind cu eleganță:
”Mă scuzați, e o neînțelegere la mijloc,
sigur m-am facut eu greșit înțeles.”

Tu, demnitar octogenar
ești atât de libidinos
(cu libidou și fără erecție)
încât ți-ai cumpărat o noua jumătate
de care o altă jumătate, dar de secol,
biologic te desparte.
Decrepitule, nu vezi că femeia ta
se uită bălind la umflătura mea
de sub curea?
Mă imploră, cu ochii ei strălucind ca felinarele roșii,
s-o iau temporar în motelul sordid de alături
și s-o posed nenumărat, brutal
ca un impetuos animal,
pe care și-l dorește de când îți poartă cardul în poșeta unicat,
unicat fabricat din piele de organ genital
de papagal.
Mi-aș face milă de târfa ta cu acte,
dar urmele fine de jenă, restantă la mine,
mă-mping să-ți vomit o frază așa cum se cuvine:
”Domnule Academician, prezența Excelenței Voastre
în această încăpere mă face să mă simt
dureros de bătrân!”

Iar tu, prințesă, îmi insulți cu cei doi neuroni
ai tăi, cei trei neuroni ai mei,
atunci când îmi spui să-mi iau labele de pe sânii tăi.
Și lor le e rușine, nu vezi că privesc cu mameloanele
pământul?
Visând prințul de care ți-a povestit mă-ta
vei face litiază himenală,
așteptând arogant pauza... menopauza.
Te-aș lăsa în ghetou peste noapte,
cu băieții fără rang nobiliar,
dar onoarea mă face să-ți șoptesc:
”Domnișoară, îmi permiteți să vă conduc acasă,
cu mașina mea?... doar până la poartă... aș fi măgulit.”

Mâine voi chema exorcistul
să mă scape de demonii mei:
politețea, jena, onoarea
care mă obligă să rostesc cuvinte între ghilimele.
Dacă îi reușește ritualul și mă eliberează,
voi putea liniștit să urlu la tâmpiți,
să fac amor nerușinat cu nevestele abstinente
ale Excelențelor și să le dau golanilor prințese.
Poate așa voi putea adormi și eu,
măcar o noapte.

Exorcise - Svetlin Velinov

 

Darul lui Prometeu

E furat din Olimp.

Uneori mila sa încălzește grijuliu
trupuri pribegind pe la poluri.
Alteori cruzimea lui lasă în urmă
doar mituri despre gânduri incinerate,
gânduri aflate întâmplător în biblioteci
ghinioniste.
Unii îl roagă să nu lase pradă viermilor
cadavre frumoase de iubite definitiv fugite,
pentru ca ultimul adio
să fie-o ceață aruncată cenușiu
spre praful alb de stele.
Alții îi propun să modifice
date demografice
și să redeseneze geografii.
Nu refuză pe nimeni.

Când zeii te-osândesc la iubire
complice le devine pentru supliciile
menite unui suflet tălâmb.
Pentru-nceput încălzește malițios
aripi delicate de fluturi gastrici
și fluidizează articulații de genunchi.
Apoi ți-aduce insomnii californiene,
ce ard de dor... și tare mai dor.
Zile toride-ți trimite
și arsuri sub formă de iluzii,
ce se concretizează-n neghiobe concluzii.
Prezența mocnită a unei
absențe te ține pironit,
hipnotizat de limbi policrome
ce-ți ling fierbinte sufletul.
După un timp te lasă în pace,
să-ți cicatrizezi arsurile
și-apoi să-ți dorești din nou pedeapsă,
pentru că ai memoria scurtă
ca a unui pește de acvariu,
cât distanța dintre pereții de sticlă.

Ține-te departe de foc,
fiindcă nu-i de-al nostru,
e slugă de zei.

 

Curbe

Tot ce e viu curbură-n existența lumii e.
Pomi ce-au rodit, încovoiați își țin coroana
în așteptarea unei fete cu obraji rotunzi
ce va veni cu mersu-i mlădios,
să-i ia din ramuri toată poama.
Și cerul, ce are-n grijă noaptea stele,
de frică în abis acestea să nu-i cadă
își ține spatele boltit,
dorind orgolios ca omul mic de pe pământ
mereu strălucitor să-l vadă.
Și corpul de madonă ce pozează nud,
vrea un penel pe pânză să-l așeze
și-așa să-l țină-acolo veșnic tănăr, pur și crud
fără ca timpul să-l lezeze.
Linia orizontului e curbă,
linia vieții sinuoasă,
iar linia maritimă cum vrea busola.
Drepta ce unește două puncte e curbă
pentru că spațiul însuși e curbat.
Vorbele drepte provoacă durere.
Cele sinuos șoptite,
chiar de-s otrăvite,
aduc ades plăcere.
Dreptatea nu e dreaptă.
Iubirea nu e dreaptă.
Dreapta nu mai vrea să fie dreaptă,
Viața e o curbă.

 

"Dangerous Curves" - Ann McLaren



Joker

E setea ce-i rămâne apei
după ce se bea pe sine însăși.
E frigul pe care-l simte soarele...
noaptea.
E singurătatea copacului
din pădurea deasă
și a omului aflat între oameni.
E veselia ce m-apucă
pe la înmormântări.
E plăcerea pe care-o simt
atunci când îl snopesc în bătaie
pe șef, după ce m-a anunțat
că mi-a majorat considerabil leafa.
E mâncărimea din degetele mele
ce dezmiardă sânii femeii
care doarme-n brațele tale.
E sensul glumelor ce provoacă sângele
să sară pe pereți, pictând mural
portrete de sfinți.
E dialogul surzilor
și discursul electrizant
al unui mut.
E bancul la care râd eu
și plângi tu.
E tristețea ce se amuză.
E dublul sens și contrasensul.
E al cincilea valet din pachetul
cărților de joc abia desfăcut.
E umbra pe pământ
a plictiselii divine.
E-o farsă.
E Joker.

 



                         Joker Card by *anry

Carpe noctem

Pășește delicat și feroce,
furând c-un colț de ochi un instantaneu
de luna plină.
Mersul îi e pândit
doar de astrul nocturn curios din fire.
E singur și-i place.
Tace și face.
Nimeni nu-i tulbură
plăcuta-i stare de fiară
ce se îmbată treptat cu aer
purtând în el miros de victimă
ce-n noaptea asta o să piară.
Luna s-a așezat deja confortabil
între doi nori, așteptând carnagiul.
Spectacol gratuit pentru
un satelit pomanagiu.
Mirosul e din ce în ce mai de căprioară
și-l plesnește pe tigru peste bot
dilatându-i pupilele.
L-a simțit și ea pentru că,
fără s-o fi educat cineva,
știe cum pute o moarte, ce va să vie.
Tigrul o vede.
Căprioara îi vede toți colții
și-i dorește, fară să știe de ce.
Luna se apropie de pământ, să vadă mai bine.
S-a făcut portocalie de surescitare.
Tigrul zvâcnește într-un zbor semicircular
și zdrobește precis greabănul alesei sale,
care nici n-a apucat să-și spună rugăciunea.
Botul tigrat al tigrului rupe hulpav
din carnea rosie, să-și sature poftele.
E sânge, e mult sânge,
a fost pe placul grasei ce a și uitat să mai orbiteze.
Noroc că i s-a terminat spectacolul.
De asta e fată mare la vârsta asta.
Felina se satură și lasă un rest de stârv,
să se știe că a fost ea pe acolo.
Tigrul știe că doar acum e tigru,
precum știe și că într-una din viețile viitoare
va fi căprioară.
De asta este adeptul dictonului:
Carpe noctem.
Pleacă agale spre linia orizontului
și adoarme sătul, înainte ca soarele
să strice, cu lumina sa stridentă,
frumusețea nopții unui tigru.
Acesta visează că încă nu va muri
și la noapte se va trezi în aceeași piele vărgată,
de tigru.

 



 

Ciocolată neagră cu căpșună

Ciocolata e plăcerea mea vinovată.
O savurez și pe cea albă,
gust și-o șatenă,
înfulec și-o roșcată,
dar ciocolata neagră
îmi face inima să-mproaște ilegal
cu supradoze de endorfină.
Belgienii se laudă flamand, elvețienii afirmă arogant,
francezii șoptesc conspirativ, nemții declamă gurmand
că ei au găsit poteca dulce spre naturala morfină.

La Nairobi e tăcere.

Eu ador ciocolata africană pentru că asta
are savoarea începutului de lume,
de lume virgină, primitivă și analfabetă.
Genul acesta nu se scoate din ambalaj
ci se așează pe.
Pe cearșaf de mătase albă,
pentru contrast de tip Coco Chanel.
Desertul meu de dependent
e ciocolata neagră, africană, cu căpșună.
Cu o singură căpșună,
de-un roșu sângeriu,
tare ca mușchiul coapsei de gazelă,
și temătoare ca mirajele deșertului
Pe continentul negru
o găsesc mereu proaspătă, neambalată,
niciodată conștientă de faptul
că ea e ciocolată.
O ling și brațele-i pe spate-mi se preling.
Cu gura o frâng și coapsele-i pe tors mă strâng
ca eu să stau iar ea-n convulsii să se zbată.
Pradă îi sunt drogului meu.
Încep să-mi caut trofeul, căpșuna
ce ciocolata o ascunde-n măruntaie
pentru plăcerea provocată
de scormonitul meu, ce carnea-i taie.
Găsesc fructul și-l înghit dintr-o dată.
Pe pat nu mai e decât o ciocolată
ce fierbe bolborosind
în ritm de tobe tribale
cu efect hipnogen,
ce-n somn o alungă agale.
Acum pot mânca liniștit
ciocolata mea preferată,
neagră, africană,
ce mi s-a abandonat
zăcând nerușinat,
o formă provocatoare,
o pată neagră... pe pat.

Africana mea preferată,
ciocolată ce imploră să fie mâncată.



Lunatic

M-au surghiunit pe Lună,
să-mi duc aici ce-a mai rămas
din viața mea nebună.
Justiția cu himenul intact,
de pe Terra cea virgină,
m-a condamnat la un exil ciudat.
Motivul?
O erecție ilegală în fața unor buze
ce dădeau aspect de curvă unui creier 
cu toate sinapsele fete mari.
Buze ce rosteau sentințe,
lucruri serioase, nu șoapte păcătoase.
La plecare mi-au zbierat feciorelnic
c-aici îmi va fi cuibul meu de cuc,
până nu voi mai fi în stare
să fiu erect în fața unei doamne,
nemaculată, frigidă și-n plus...
blondă judecătoare.

De la sosirea mea pe Lună
n-am întâlnit decât femei,
lunatice originare,
gardience de corpi cavernoși
nepoliticos de serioși.
Cu sânii ridicați războinic,
cu fundul mic și tare,
în scop de apărare,
cu buze roșii, ude, murmurând, chemând
dar așezate doar între picioare.
Of... Doamne, și ce picioare!

Gardiencele mele lunatice
pedepsesc orice răzvrătire falică
prin lungi felații ce aduc obraznicia la epuizare,
după orice încercare de verticalizare.
Lunaticele tac și pedepsesc smulgându-mi orgasme.
Îmi place să fiu obraznic.
Îmi place să insult erect
buze ude, dar tăcute, tăcute, tăcute.

Pe exilații de dinaintea mea
i-au pedepsit până au ajuns să cerșească
Viagra.
Le-am dat eu și-și ispășesc în continuare
pedeapsa printre gemete.

Ii rog pe prietenii mei nebunii
să vină pe Lună
pentru că am descoperit aici
zăcăminte de sildenafil
iar Femei au mai rămas doar pe Lună.

P.S.
Mai ejaculați în sinapse
că poate vi se înmulțesc neuronii!