Doamne, de ce mă pedepsești, că-mi pare-o veșnicie
să fiu eu rege, și să fac totul după bunul plac?
De ce m-ai lăsat să înec în sânge carnea vie
a tot ce am crezut că poate fi peste pupăză colac?
Tot întinsul, din orizont în orizont, să-l țin doar eu?
Am poruncit mereu, oștenilor cu suflet găunos
să lase mame-n pântec goale pentru regatul meu.
Și-acum îmi este la picioare doar praful gros.
Am totul și de fapt nimic, e gol în preajma mea.
Speriat, aș vrea să-mpart, dar e târziu
să dau la cei fugiți dintr-un regat stâlcit de viață rea.
Privesc coroana, sceptrul, jilțul și văd în jur doar scrum.
Doamne vino povara să-mi iei, să fi eu rege mi-e frică și să mă gândesc!
Ajută-mă, pedeapsă dă-mi, arată-mi drumul drept și greu spre mântuire!
Nici să mai merg nu pot, să calc țărâna sângerândă de-abia de îndrăznesc.
Primește-mă, ia-mă din nou sub paza ta, du-mă la locul fără de clintire!
Tu ai cerut, Eu doar ți-am dat, cât ai jurat că poți duce.
Rege ai vrut să fii, te-am lăsat să vezi cum e să ții la braț Regina
și fiindcă nu ești Rege, ai început să plângi la prima ta răscruce.
Dacă albastrul nu e pur, pe el s-așază imediat rugina.
Nu ești atât de vinovat că locul Regelui, o vreme, slugă fiind, l-ai uzurpat.
Să fii Rege e o povară mult prea grea pentru tine, suflet cocoșat!
Ai văzut ce-ai dat celor ce cred cu-adevărat că-n al Reginei pat
doar Regele, își poate odihni un suflet drept, doar ei îngenuncheat.
Mulțumește-te să freci menta!
