duminică, 25 iunie 2017

Am dat briciul la maimuță

   Când a făcut lumea, Dumnezeu a creat și dobitoacele, și ne-a poruncit nouă oamenilor să stăpânim peste ele. Ascultând porunca și fiind prea leneși, ne-am făcut stăpâni și am pus animalele la treabă.
  
Așa a fost și cu maimuța.
Ni s-a părut că seamănă cu noi și, chiar mai mult,
am spus că-i străbunica noastră.
Și rânjetul i l-am văzut, numindu-l zâmbet.
Când i-am surprins scălâmbăiatul tâmp,
am spus că ne imită.
Pe două labe ea umblând,
am spus că poate merge.
Concluzia a fost că dobitoaca nu e chiar un animal,
ci tot un fel de om, dar nu chiar om
și totuși om
și am lăsat discuția neterminată.
Iar Dumnezeu a spus și noi ceva să facem!
Măcar dreptatea s-o împărțim, s-ajungă la tot omul.
Și  ne-am gândit să nu muncim chiar toți la astă treabă.
Să-i punem doar pe unii.
Și care-ar fi aceia?
Nu știm exact, doar unii.
Noi n-o să ne spetim cu toții
că doar nu suntem animale!
Să vină cineva, dreptate să ne dea la toți!
S-o împartă drept între un om și-un om.
Necazul a venit când ne-am trezit
că nimeni nu-i dreptatea s-o împartă.
Omul n-a vrut, că nu e om așa ceva să îndrăznească.
Atunci, a apărut maimuța
- Vreau eu, vreau eu, vreau eu!
Omul i-a spus, scăpând de-o grijă
- De mie îmi e greu și să mănânc,
de ce maimuța la muncă să n-o pun,
să împartă ea dreptatea?
Iar noi ne vom vedea în liniște
de-al nostru stat degeaba.
I-am dat maimuței jilț și robă neagră.
Jivina a cerut și brici. Și i l-am dat.
Și ne-a cerut și dreptul de a sări ușor peste parchete. Și i l-am dat.
Și a început maimuța cu briciul să ne dea!
Să taie dreptatea în felii  și s-o împartă.
Noi i-am strigat
- Oprește-te maimuțo, dă-te jos, și lasă briciul ascuțit din gheare!
Maimuța mult mai tare a zbierat
- Liniște în sală! 
Apoi cu briciul ne-a tăiat pe față.
O dat, de două ori, de trei, până-am tăcut.
Acum să-i dăm banane, câte vrea, clementă ea ne lasă.
Mari învățați, și dregători ai lumii, și prinți și regi și chiar și sfinții capul și-l apleacă,
dreptatea hăcuită de maimuță s-o primească,
că doar la ea e briciul.
Am dăltuit în frontispicii de palate:
CREDE ȘI NU CERCETA MAIMUȚA.
NIMENI NU E MAI PRESUS DE MAIMUȚĂ.
Îl întrebăm acum pe Dumnezeu? Ne-a dat dreptatea,
iar noi i-am dat maimuței briciul s-o împartă!
Oameni buni, e briciul la maimuță!
  

 
Acest text este ficțiune speculativă

marți, 14 februarie 2017

Delegarea responsabilității


Alege un sclav!
Să fie cel mai fricos și mai prost dintre ei!
Fă-l apoi șeful sclavilor!
Va crede că-i liber. Să nu-l contrazici!
Dotează-l și cu o bâtă!
Vei obține un manager de calitate
pentru ceilalți sclavi.


vineri, 2 decembrie 2016

Așa e


Cireșul s-a dezbrăcat de tot.
Se criogenează nud.
Nucul tace din rădăcină.
Brazii își trăiesc fotosinteza
fără să bage de seamă
că ninge.
Pe trandafiri i-am îngropat
fără prohod și alte obiceiuri
desuete.
O salcie pare că-i plânge.
Dar nu-i adevărat,
îi e doar iarnă, nu dor.
Bătrânul tei are răbdare,
până în sesiunea de vară,
să poată mirosi și el.
Vântul șuieră,
mimând cabotin
o respirație vegetală.
Pământul înghite tot, pe rând,
și rădăcini și pe bunici,
și pe părinți și pe copii,
și chiar ninsoarea.
Nu plânge iubire!
Nu-i trist nimic,
nici vesel nu-i.
Așa e




joi, 25 august 2016

Upgrade la firmware


   Un grup de antropologi, biologi și semioticieni, în colaborare cu arheologi de prestigiu, toți cu o reputație academică ireproșabilă, au publicat ieri o nouă și șocantă teorie creaționistă, numită ”Repetitio”. Lucrarea a stârnit uriașe controverse, atât în rândurile oamenilor de știință, cât și printre liderii religioși de pe toată planeta. Autorii afirmă oficial că teza lor se sprijină pe descoperiri arheologice făcute acum trei ani și ținute în mare secret. Localizarea sitului este și la ora actuală necunoscută. 
   În linii mari, și vulgarizând, în lucrarea științifică se afirmă că Dumnezeu a creat de două ori lumea. Universul actual, din anul de grație 2016 d.h. ar fi cea de-a doua încercare. Prima Facere a fost un eșec divin lamentabil. De rușine, afirmă cercetătorii, Creatorul a distrus complet prima sa Ispravă. Apoi cinci zile s-a gândit, într-a șasea a făcut un upgrade la firmware și a ieșit a doua lume, lumea noastră cea de toate zilele. În ziua a șaptea a răcnit: ”Las' că merge așa!”
   Ceva totuși nu era în regulă. ”Aah, resturile, ce fac cu resturile din Prima?  Ca să nu mai creeze pe undeva și un coș de gunoi, a săpat adânc și a îngropat la noi greșeala primei Faceri.   
...
   Acum un an în șantierul arheologic ar fi fost găsite și mostre intacte de ADN, cu o structură inexistentă pe Terra. Inițial s-ar fi crezut că este de origine extraterestră. După ce s-a realizat cartografierea și modelarea computerizată completă a genomului proaspăt descoperit cercetările au stagnat.
   Acum o săptămână fiul unuia dintre biologii autori ai controversatei teze, a făcut diaree acută infecțioasă, după ce a mâncat două porții de shawarma cu de toate. Fiind nevoit să rămână acasă a luat laptopul tatălui său și a deschis un program de editare foto. Dorea să modifice un selfie în care apărea împreună cu prietena sa cea nouă. A modificat poza, în care apăreau cei doi tineri, folosind trucul de editare imagine în oglindă. Apoi, de plictiseală a mai căutat în documentele tatălui său și a dat de imaginea genomului. I-a aplicat și acesteia trucul și a salvat modificarea. După atâta muncă și Imodium a realizat că poate ieși în oraș fără chiloți de schimb la el.
Era deja noapte. În drum spre club medita. Tot nu pricepea. De ce, dacă Marin Preda s-a născut în 1922, Moromeții nu putea să fie roman interbelic? Când s-a întors biologul acasă a deschis computerul și a observat repede imaginea genomului editată de fiul său Titi. În oglindă îi zâmbea genomul uman cunoscut încă din facultate. Înainte de a leșina a fost trăsnit de un de gând: ce leneș a fost Dumnezeu... doar în oglindă nu ajunge.





sâmbătă, 28 mai 2016

Abator de îngeri


Mi-am cumpărat aripi să zbor
din azi în mâine, liber,
mai ușor.
Și mi-am dorit  să fac volute
în miezul unei clipe, prezente
sau trecute.
Să stau atemporal și imoral
deasupra unui timp ce curge
cauzal.
Zburam fără o axa temporală,
ghidat de-un discutabil ceas de turn
de catedrală.
Dar zborul meu furtună a stârnit.
Mi-au spus că timpu-i timp și
nu e de glumit.
Mi-au dat canon să merg pe jos
din ieri spre azi, fără vreun salt,
că nu se cade, nu-i frumos.
Acum eu știu de unde vin atâtea plângeri.
Aveam aripi luate mult prea ieftin
din abator, din abatorul lor de îngeri.








marți, 7 iulie 2015

Cancer la suflet

Cred că în curând voi rămâne singur. Mi-a mai rămas doar un prieten, cel mai bun, cel mai vechi, înnobilat ca vinul. Se pare că vrea să se despartă de mine. De fapt, nu el își dorește asta, ci altcineva... altceva. Nu cu mult timp în urmă, în timpul unei plimbări cu miros de tei, l-am simțit supărat și l-am întrebat:
 - S-a întâmplat ceva? Îmi pari foarte mâhnit astăzi.
 - Nu, nu sunt supărat, de fapt nu sunt în niciun fel.
 - Atunci?
 - Nu te mai simt. Știi, mi-a recidivat cancerul.
 - ?
 - Cancerul ăla vechi, forma aia incurabilă, care nu te omoară, dar îți schimbă sufletul.
Mi-a înghețat mireasma teilor.
 - Cu ce ți-l schimbă?
 - Cu el însuși, cu cancer. De aia nu te mai simt. Pentru că sufletul meu era cel care te iubea. Cel nou, suflet de cancer, pare să nici nu te cunoască. Aș vrea să-mi pară rău, să fiu trist, dar nu mai am loc. Deja nu mai gândesc ca mine. De simțit, mai simt puțin și diluat.  Simt că-mi pare rău că nu poate să-mi pară rău de despărțirea noastră.
 - Mai stai?
 - Doar pentru încă puțin timp. Apoi, poate mâine, poate peste o săptămână voi veni la plimbarea de sub tei dar te vei întâlni cu altcineva... cu altceva. Și știi, nu cred totuși că-l voi lăsa să vină să te vadă și tu să-l vezi.
 
 


miercuri, 1 iulie 2015

Psihopat - portret în dinamică

  
   De mic și-a dorit să fie mare. Din momentul în care a realizat că imaginea din oglinda în care se tot holba e chiar el, a început să dorească. Năzuia să-și crească dimensiunile. Și-a întrebat mama când va deveni și el înalt, lat, cu pumnii mari si ochii verzi. Femeia i-a răspuns că trebuie să aibă răbdare, să treacă anii, să crească. Ce e aia răbdare? a fulgerat întrebarea prin creierul micului aspirant la mărire. Răbdarea e pentru proști, și mama pare destul de tâmpită, lasă că mă descurc eu, a cugetat Micuțul. Și totuși, neputând călări timpul, a trebuit să-l lase să treacă.
   Ajuns la grădiniță era cel mai scund și mai sfrijit dintre colegii săi, cu ochii de un albastru spălăcit, ca de pește mort și cu pumnii mici dar foarte strânși. În schimb, îi depășea detașat pe toți prichindeii la capitolul dorință. Ce-și dorea? Totul, tot ce poate dori, suma tuturor dorințelor. Era doar piele și dorință. Pachetele cu mâncare ale tovarășilor săi erau devorate de Micuț, pe alese. Cum așa? Era bătăușul grupei? Nu, nicidecum! Se iubea prea mult pentru a se împodobi cu vânătăi sau zgârieturi. Când ochii cei albaștri de pește mort arborau privirea de rechin viu obținea tot ce-i poftea sufletul. Scaunele se mai sfărâmau, regulat dispăreau creioane colorate, cărți cu poze lucioase erau  sustrase, unii colegi se mai împiedicau și cădeau cu fața de pământ. Micuțul, însă, îi dibuia întotdeauna pe făptași. Mereu erau alții și mereu el făcea lumină în lumea delincvenței juvenile. „L'enfer c'est les autres”.
   Timpul rămăsese în continuare singurul dușman natural al Micuțului. Trebuia să-l aștepte, să-i dea întâietate, să-l lase să treacă în ritmu-i firesc. Se obișnuise deja să-l tolereze.
   Ajuns la școală, știa deja cum se trece: ca rechinul printre hamsii. Nu era necesar să mai învețe. De ce să învețe? Această corvoadă o făceau colegii săi, tocilari obosiți. El nu trebuia decât să scrie după dictare. La examene, ochii săi tot albaștri ca de pește mort, se umpleau de o intensă lumină christică. Fascina, topea suflete, câștiga.
   La momentul debutului său sexual a cunoscut femeia. Dar s-a limitat doar la aprofundarea organelor genitale. Restul? Fiind generos, lăsa întotdeauna resturile pentru săraci.
   Terminându-și cu brio studiile, tot cu ajutorul ochilor săi care, culmea, încă nu deveniseră verzi, dar aruncau cu ușurință dorințe de nerefuzat, a intrat în Sistem. Concursul necesar, un fleac. Apoi a început să urce. Ascensiunea era terapia sa contra plictiselii. Urcușul îl făcea pe o scară cu destul de multe trepte. Fiecare treaptă era un coleg ce pierduse. Și ce dacă? Era vina lui că pe lumea asta există atât învingători cât și învinși? Până la urmă, era un păcat să nu calce pe cap un prost.
   Și cum Sistemul nu era chiar pe placul lui, a aderat repede la următoarea teză:
„Dacă nu-ți place un Sistem...
urmează-i cu sfințenie regulile,
ajungi în vârf...
si schimbă Sistemul!”
   Ajuns în vârf, a hotărât să purifice lumea. Micuțul era tot mic, îngust, cu pumnii infantili dar încleștați și ochii tot de un albastru spălăcit, doar când erau închiși. A dat foc lumii. Micuțule, se mistuie lumea, e totul în flăcări! îi strigau cei din Sistem. Și ce dacă, rămân eu și fac alta...