Bilet de adio

   La marginea ta de pat încă mai adie o mireasmă de suspin prelung. E ecoul gemetelor noastre împerecheate delicios, în noaptea abia strivită de răsăritul strident. Soarele din zori e adesea un oaspete nedorit, un hoț de plăceri. În locul pernei tale, ce zace azvârlită pe podea, stă sfios un bilețel cu ”Deja mi-e dor de tine!”. Te strig. Nu răspunzi. Ai plecat la patiseria din colț după croissanturi cu unt dulce. Aburi grei de voluptate plutesc în încăperea fără tine. Îmi e atît de bine încât mă sperii. M-apucă groaza de-a dreptul. Încă mai ard, încă mai arzi. Încă suntem vâlvătaie. Cât încă mai lipsești, voi fugi... mai repede decât sfârșitul ce-ar putea veni să ne stingă. M-arunc din noi. Nu vreau s-ajungem iarăși doi. Mi-e groază de mirosul lumânărilor pâlpâind pe sfărșite. Fug cât încă-mi este dor de tine... cea plecată doar până la patiseria din colț.
   Adio repede!

P.S. Am lăsat fereastra deschisă, sperând că se va face curent și că biletul se va sinucide, sărind pe-o pală de vânt de la etajul zece [Fără punct]

 



Rană trandafirie

Al tău pântec rodnic
e rupt direct din Gaia.

Ți-a rămas în carne vie
o rană trandafirie,
ce nu se vrea cicatrizată,
astfel ca descendenței sacre
să-i fie mărturie.
Iar rana ta fecundă,
chemând semănătorii,
mereu se tot inundă
independent de ploaia
ce-ar slobozi-o norii.

Ombilicala amintire
a unei despărțiri jelite
e-un trandafir sălbatic
ce își dorește altoire.
Durerea-ți este o dorință.
Nebun ți-aș alina-o
astfel ca lumii ăstei
să-i dau înc-o ființă.

Mă cheamă ca o vrajă
fior trandafiriu, lunatic,
menit ca să mă lege
orgasmic într-o mreajă.
Fierbinte e petala florii
ce-a fost demult boboc.
Acum este buricul lumii
și-și cheamă lucrătorul
să-i nască viitorul
lăsând falic sămânța
în tainicul ghioc.

Ogorul tău de carne,
purtându-și trandafirul
ca pe o rană grea,
e-alchimică retortă
ce-i țese lumii firul
de care să se-agațe
să poată să își fie-n beznă
mereu alăturea.



Linia unei vieți

   Sunt o picătură dintr-o ploaie. M-a zămislit un nor cenușiu de supărare, care în durerile facerii se descărca electric. Am apărut pe lume căzând.
   Am înfățișarea unei lacrimi, dar nu-mi amintesc să fi plâns cineva la plecarea mea.
   În palma cerului, linia vieții mi-e descendentă. Cobor ca fiică a ploii, trăindu-mi viața spre ocean. De jur împrejur, doar stropi ce-mi sunt paraleli. Destinul mă lovește din când în când cu aripa vreunui pescăruș. Mă ating mereu de particule de origine necontrolată, acceptând compromisuri.
   Pe măsură ce-mi văd mai aproape sfârșitul, trăiesc tot mai repede, accelerat. Mirosul sărat mă duce cu gândul la tărâmul de dincolo. În curând voi intra în lumea picăturilor moarte într-un ocean viu.
  
   La moartea mea oceanul a biciuit cu talazuri un țărm vinovat.



Storm over the Ocean by jakeh13

Doi ani, șase luni și nouă zile

   Atât durează acea nestatornică formă de nebunie numită îndrăgostire. N-o veți găsi descrisă în manuale, tratate sau monografii savante, dar admirați-o pictată, sculptată, cântată și scrisă fără rigoare, peste tot și printre toate. Se poate și gusta.
   Atât a durat și frumoasa ta nebunie, ce mă avea ca nucleu delirant pe mine.
   Câmpul tău vizual se îngustase alarmant. În el încăpeam doar eu și mă simțeam la orizont. Nu mai recunoșteai chipuri de vechi prieteni. Ochii tăi captau imagini doar la apariția mea. Îmi încadrai conturul cu privirea și mă mângâiai clipind molatic.
   Părea că-ți sunt singura voce de pe planetă, restul era zgomot de fond. Mă auzeai în versuri cu rimă, împerecheată cu tine. Chiar și impolitețile mele ajungeau la tine iluzii de complimente. Unduirea glasului mi-o sorbeai ca pe fluidele acorduri ale unui vals.
   Nu mă mai lăsai nici să-mi schimb mirosul, pentru că le uitasei pe toate celelalte și te-ai fi simțit abandonată fără reper osmic, de trup iubit. Mâncai doar de pe mine, pentru că-i ofeream gust mâncării. Îți eram melanjul tuturor condimentelor, în proporția perfectă.
   Mereu erai plină de vânătăi și-mi spuneai, fără durere, că nu mai simți nici o altă atingere în afara sferei mele de îmbrățișare. Te loveai de obiectele din jur pentru că necontând, nu le simțeai. Doar trupul meu îți putea oferi percepția propriilor tale margini. La micul dejun mă mângâiai cu piciorul gol pe sub masă ca să mă simți într-un sfârșit de amestec carnal, al nopții ce-a trecut.
   Gândeai cu ideile mele, greșeai cu greșelile mele și plângeai în locul meu, cu lacrimile mele.
   Într-a zecea zi după doi ani și șase luni, te-ai vindecat brusc de singura nebunie tratabilă. Ți-ai reîntâlnit prietenii. Mi-ai spus că sforăi de când m-am îngrășat și că nu prea poți dormi de mine, că ești epuizată ziua, amețești și te tot lovești. M-ai întrebat care e parfumul meu preferat și m-ai rugat să nu mai fredonez că și-așa ești obosită.
   În acea dimineață terminală, când ieșeai pe ușă mi-ai șoptit ușor iritată: ”Dragă, nu mă mai ține atât în brațe că întârzii la serviciu! Ce Dumnezeu? Ne revedem diseară.”
   Doi ani, șase luni și nouă zile a ținut frumoasa ta nebunie.
   Atât ai fost îndrăgostită. Doar atât ai bolit, infectată cu mine. Pentru restul vieții ai imunitate.

  

Gălăgie

   Încă de când locuiam în pântecele maică-mii, mă deranjau vibrațiile timpanului meu, produse de alții. În uterul unuia dintre genitorii mei, cel însărcinat cu asigurarea spațiului locativ, nu era liniște defel. Mereu auzeam șoapte, glasuri, strigăte și mai ales oftaturi. Atunci le consideram halucinații in utero. Astăzi știu că nu era așa, deși ar fi fost mai bine să fie. Două voci se auzeau mai des. Una, cea cu oftatul, avea un refren: ”Dar mai stai și tu pe-acasă, că doar nu l-am făcut singură”. Cealaltă bombănea agasată: ”Dar parcă spuneai că iei regulat anticoncepționale... și acum dacă tot a fost să fie ține-l și tu potolită, că nouă luni nu mori. Uși trântite, plânsete. Aerul meu lichid era mai furios decât marea pe furtună și vuia, vuia, vuia.
   Afară am realizat că era mai bine înăuntru. Abia aici am întâlnit gălăgia, companionul ce avea să-mi chinuie aparatul auditiv pe parcursul unei vieți, mai mult sau mai puțin antifonate. Toată lumea are păreri, prietene sau inamice. Asta mai treacă-meargă. Dar chiar toți trebuie să le verbalizeze, declame, să le urle cu spume? Da, e adevărat, unii le scriu. Ăia măcar chinuie doar hârtia. Dar nu e nici așa. Uneori ești obligat să citești. Să citești gălăgie scrisă.
   La început au fost mama, tata, unchii, mătușile și alte neamuri proaste, cu zarva lor cu tot. Apoi dascăli, mentori și alți înțelepți, care s-au chinuit să mă învețe cum să trec calm, liniștit printre zgomote. S-au ostenit degeaba.
   După ce am scăpat de gălăgia educațională impusă, mi-a venit vremea să-mi aleg liber sursa de poluare fonică, gălăgia pereche, cu neamurile ei proaste cu tot. Timpanul a făcut nevroză încă de la nuntă. E din ce în ce mai disforic. N-are de ales: ori se calcifică ori va sfârși la casa de nebuni.
   Eu nu cred în estro-progestative. Folosesc prezervative, două, trei deodată. Se duce naibii plăcerea! Dar se face puțină liniște. Cine geme prin cauciuc?
   Astăzi mi-a plecat perechea de tămbălău cotidian la mare, la soare, unde e zarvă foarte, foarte mare. Bineînțeles acolo e veselie, distracție, apa, valuri, piele expusă... oameni. I-am spus că, deși mi-ar face o deosebită plăcere, treburi de importanță vitală mă împiedică s-o însoțesc. Sigur n-a priceput importanța vitală a rămânerii mele, dar a plecat fredonând latino.
   Tot azi am vândut și câinele. Începuse să se comporte aproape uman.
   Sunt obosit. Stau în grădină și savurez liniștea clorofilică. Ador tăcerea frunzelor, a petalelor de trandafir, discreția sonoră cu care crește iarba și liniștea brazilor. Abia acum timpanul meu răvășit e mângâiat doar de gândurile mele mute.

    

Dragoste elementară

Doi câte doi se iubesc
frumos, în fel și chip.
Dragoste viscerală
ce îmbină tandru părți de trup,
văd mereu spre nord.
Dragoste platonică,
încolăcind frânturi de gânduri pereche,
cu frecvențe paralele... și-atât,
adesea observ la est.
Dragoste moleculară,
care făurește mixturi fertile
în laboratoare organice,
folosind biologice creuzete,
simt ades dinspre vest.
La sud, aud dragoste zgârcită,
mereu neîmpărtășită,
despre care știe doar unul
din doi.

În centrul lumii,
doar noi doi ne iubim elementar,
subatomic, cuantic, indivizibil.
Doar noi știm un secret,
care ne face nedeterminabili
pentru simțurile lumii.
Când te mângâi cu priviri
ce-s unde cu frecvențe înalte,
sufletul tău de cristal
emite lumină pură,
ca răspuns iubirii mele.
Suntem superstringul.



Păcat

E o noapte de vară.
Plouă peste un oraș.
Norii cenușii sunt darnici
și după canicula de azi,
nu lasă deshidratată nici o stradă.
Pe cea cu felinare roșii
apa se așază fără rușine.
Stropii, veniți în grup,
pipăie trupuri tinere, libere,
disponibile.
Fetele cu fuste scurte,
roșii, oranj, galbene, verzi,
albastre, indigo și violete
râd polifonic, dezvelind
dinți albi printre buze pline.
Apa, ce cade de-acum în șuvoi,
reface imaginea nudă a unor
sâni ce se ascundeau sincer
după bluze ipocrite pe uscat.
Mașini opresc lângă trotuarul
plin cu corpuri sfârâind
în ploaie.
Discuții, mai lungi, mai scurte.
Unele pleacă, chicotind la îmbarcare,
altele rămân să facă piruete
în ploaie,
până la sosirea următoarei corăbii urbane.
Cizme, sandale și pantofi cu tocul cui
excită grav asfaltul.
Trivial, euforic, nerușinat
stau fetele ramase încă
pe trotuar.
E parcă înainte de Adam
și înaintea Evei
și-a mărului, fruct ce-a generat
noțiunea de păcat.
Un gang slab luminat
e-ascunzătoarea unei fete
exilate de pe strada cu felinare roșii.
Deasupra ei, mărinimos cerul toarnă
apă de potop.
Șuvoiul coborât din înălțimi
se-amestecă cu fond de ten,
mascara, sclipici și culori de tatuaje
temporare.
Doar plânsul ei e mai înverșunat
decât potopul.
Nu știu de când e încremenită acolo,
sprijinind sfios un perete.
Nu se mai poate întoarce în
Raiul luminilor roșii,
alături de cuvioasele surori.
În lumea ei a săvârșit
un grav păcat.
S-a-ndrăgostit
de un băiat.