Ultima furtună mi-a
împrăștiat toate bucățile de suflet, pe care încă le mai păstram într-o pungă
veche de hârtie. Oricum n-avusesem niciodată grijă de sufletul meu. Dacă stau
bine și-mi amintesc, pe când încă-l mai aveam, îl dădeam adesea cu-mprumut
pentru iluzii hedonice. Mereu l-am lăsat galant altora, rând pe rând l-au avut
aproape toți, până mi-a ajuns înapoi bucăți, pe care nu le mai dorea nimeni.
Așa am ajuns să port după mine fragmente moarte dintr-o amintire fragilă de
suflet animat. Vântul l-a suflat iar ploaia de acompaniament a spălat locul.
Acum nu mai are unde să mă
doară, și asta doare cel mai tare. Mă brăzdează suferințe ce n-au unde-și lăsa
umbrele cenușii. Unde să mai sufăr? Unde să mai plâng? Dar unde să iubesc? Scârbite,
lacrimile-mi curg fără să mă atingă, în lipsa unei gravitații spulberate de
vânt.
Îi mai visez uneori cenușa și
mă trezesc gândindu-mă că n-am cu ce să mor.
Mi-am risipit timpul și nu
mai am când să ajung niciunde.
