Singurătatea de la marginea lumii (nuvelă) - Cap. II

De când se știa, Jacob nu avusese ceea ce oamenii numesc amintiri. Nu rememora fapte, întâmplări, texte sau ecuații. Bagajul său mnezic era plin doar cu emoții, sentimente, pasiuni, toate acestea corespunzând doar câte unei culori, fără a fi legate de vreun eveniment sau gând. Câteodată când era trist lumea interioară îi devenea albastră, când era vesel totul se colora-n oranj. Când vedea fetițe îl invada verdele. Reveriilor le era alocată policromia blândă a toamnei. Când a făcut greșeala de a le relata părinților despre lumea sa personală aceștia l-au dus grabnic la psihiatru. Noroc că doctorul era un băiat dezghețat. Neînțelegând de la început ce-i spune Jacob, si-a propus să nu mai analizeze cazul ca la carte. Discutând cu Jacob vreo trei ore, a ajuns, pe deplin convins, la concluzia că-i poate liniști pe părinți:

- Doamnă, domnule, băiatul nu are nimic, nici vorbă despre vreun fel de maladie. E doar adolescent. Știți cum sunt ei, care mai de care mai aparte. E un copil deștept și cult și vă felicit pentru strălucita educație pe care i-ați oferit-o! Nu aveți motive de îngrijorare. Poftim cartea mea de vizită, dacă mai apare ceva, dar sigur nu va fi nevoie.

După consultație tatăl, sceptic, și-a arătat nemulțumirea spunându-i soției:

- Dragă, de ce n-am fost noi la Profesor, doctorul ăsta tânăr nu-mi prea inspiră încredere.

- De ce, dragule?

- Păi...  n-ai văzut? Era prea tânăr, dragă. E prea tânăr...

După încă vreo câteva replici soții Ford au lăsat-o baltă, pentru că de fapt Jacob îi îngrijorase doar prin relatările sale, în rest având un compotament ireproșabil. Jacob a regretat amarnic că s-a destăinuit în fața părinților. Ei nu cunoșteau limba culorilor și nici pe cea a emoțiilor fără gânduri.

După consultație, psihiatrul cel tânăr rămăsese într-o stare de bună dispoziție, aparent inexplicabilă și-și tot repeta ”Ce exemplar frumos al speciei umane, oare or mai fi ca el?”. A mulțumit hazardului în sinea sa. ”Noroc că nu l-a consultat Șeful, sigur l-ar fi înrolat pe băiat în studiul ăla al lui secret, pentru care i-au adus ieri, cei de la Compania ”Procentul”, un Porsche 911”, își mai spuse. Rememora cum Jacob îi spusese că n-a auzit de Da Vinci, în schimb îi descrise elegant și foarte subtil surâsul Giocondei. La început era cât pe ce să cadă în capcana psihiatrizării unei ființe pe care nu o înțelegea. Dându-și seama că băiatul nu supăra de fapt pe nimeni, ba dimpotrivă, prezența sa umplea atmosfera cu mult oranj, l-a crezut pe cuvânt. În continuare, Jacob îi descrisese academic grandoarea lumii fractalilor, declarând apoi candid că habar n-are cine a fost Benoît Mandelbrot. Spre finalul discuției copilul părea deja plictisit și începuse să fredoneze ”O, fortuna”. Doctorul nu l-a mai întrebat atunci de Carl Orff, fiind convins deja că Jacob nu și-ar fi amintit de el. ”Ce exemplar frumos al unei specii atât de urâte!” a mai murmurat din când în când, până la sfârșitul zilei, psihiatrul cel tânăr.

Va urma...

”Synesthesia Detector LE013” - Sam Abatgis

Singurătatea de la marginea lumii (nuvelă) - Cap. I

   La aniversarea celor 14 ani împliniți, pe care familia i-o organizase cu mult entuziasm și cheltuială financiară, Jacob nu se simțea în largul său. Nu, nu era trist sau nemulțumit de ceva, ci doar nu era fericit. În jurul mesei din grădina cu boltă de trandafiri era plin de colegii, rudele și prietenii săi.

- Ce e puiul mamei, nu te simți bine, te-a supărat ceva, sau poate cineva? E ziua ta, iubitule, de ce nu stai și tu cu musafirii care se distrează în cinstea ta? l-a întrebat maică-sa ușor îngrijorată. Ești trist?

- Nu, mamă, doar că nu sunt fericit.

- Vai de mine, cum așa, ești nefericit tocmai astăzi când toți se bucură pentru tine?

- Nu, nu sunt nici pe departe nefericit, doar că nu sunt fericit! răspunse Jacob calm.

- Ei haide, mamă, să te bucuri și tu cu invitații, tocmai a sosit tortul cu cele 14 lumânări! Vino și suflă în ele și pune-ți dorința ta secretă! ”Of, filozoful mamei, cum le sucește el mereu, cum nu vrea o viață frumoasă, că doar noi îi oferim totul”, își spuse mama în gând, grăbind pasul pentru a se alătura musafirilor.

Jacob s-a îndreptat agale spre epicentrul fericirii celorlalți. Știa prea bine că în astfel de situații bucuria se trăiește individual. Copiii care se hlizeau în grădină erau fericiți că este un nou prilej de distracție, nu că sunt 14 lumânări pe tort, pentru el. Tot în drumul până la masa festivă și-a mai spus în gând: ”Parcă la înmormântări nu e la fel? Cei vii plâng la ideea că vor muri și ei cândva, mai devreme sau mai târziu. Își jelesc propria moarte din viitor, de care-i mai desparte doar un interval de timp. Sunt speriați pentru că nu cunosc lungimea acestui interval. ”Doamne, ce-ar fi de și-ar ști omul data morții...”. Dar înțelege cineva asta? Iar mama, săraca...”

După tort a apărut în grădină cu surle și trâmbițe un clovn. Toți râdeau și țopăiau, numai Jacob s-a retras iute în casă. Maică-sa speriată a venit degrabă după el.

- Jacob, ce faci, nu vii la cea mai amuzantă parte a serii?

- E cea mai sinistră, mamă. De ce l-ați adus?

- Pe cine? Ah, te referi la clovn! Păi, firma care s-a ocupat de tot l-a trimis să facă spectacol, nu vezi ce frumos râde?

- Doar cu gura, mamă, doar cu gura râde... învață să privești în ochi, a mai spus el, ca pentru sine.

- Bine, să vii când vrei... dar tare mai ești ciudat, izbucni mama.

Restul serii sărbătoritul și l-a petrecut în pat meditând la ochi de paiață, iar noaptea în vis l-au vizitat clovnii din toate timpurile, somându-l să tacă. ”Dacă le-ar fi văzut mama ochii, și-ar fi schimbat părerea despre modalitățile de amuzament”, a fost primul gând al lui Jacob, la trezire. 

Va urma...