pe unde sufletul o singulară haină are,
am priceput abia acum, și cu mirare văd
ce-avere am de fapt eu pe pământ,
ce trebuie să strâng zgârcit la piept
cu ochii-n patru și cu-nverșunare.
E vorba despre timpul ce mi-a fost lăsat
la fel cum lași o zestre unei fete mari,
ce-a dat în pârg și-i vremea ei de măritat.
Veșmântul sufletului meu de vremi e patinat.
La modă nu mai e de mult, și-i tare speriat
că alte haine tinere și-aflate-n trend acum
pe-arena unei tumultuoase și nedrepte vieți,
locul i-au luat și îl împing cu aroganță
la gara terminus, la capătul de drum.
Văzând cum sufletul îmi este grav amenințat,
cum haina-i este veche și pare de împrumutat
am devenit avar cu timpul meu și-l cheltuiesc
doar pe plăceri, pe satisfaceri de nevoi proscrise,
de care toți mi-au spus că se întâmplă doar în vise.
De-mi vrei secundele acum, mi-s tare valoroase.
Te las pe lângă mine, dar fă-mi-le orgasmic de cărnoase.
Minute poate îți voi acorda ca să le guști în preajma mea,
plăceri ce-s ilegale-n lumea-ntreagă de ai a-mi oferi.
De vrei o oră, sigur ți-o voi da atunci când gheața
la zero absolut, curgând în valuri, ca proasta s-ar topi.
Timpul ce mi-a rămas: secunde, ore, zile, poate ani,
am să-l trăiesc doar eu, indiferent în mijloc de mulțime.
Când da-voi falimentul temporal, în brațe eu voi fi
făcând amor cu cineva cu contul gol, la fel ca mine.
