Ni s-a părut că seamănă cu noi și, chiar mai mult,
am spus că-i străbunica noastră.
Și rânjetul i l-am văzut, numindu-l zâmbet.
Când i-am surprins scălâmbăiatul tâmp,
am spus că ne imită.
Pe două labe ea umblând,
am spus că poate merge.
Concluzia a fost că dobitoaca nu e chiar un animal,
ci tot un fel de om, dar nu chiar om
și totuși om
și am lăsat discuția neterminată.
Iar Dumnezeu a spus și noi ceva să facem!
Măcar dreptatea s-o împărțim, s-ajungă la tot omul.
Și ne-am gândit să nu muncim chiar toți la astă treabă.
Să-i punem doar pe unii.
Și care-ar fi aceia?
Nu știm exact, doar unii.
Noi n-o să ne spetim cu toții
că doar nu suntem animale!
Să vină cineva, dreptate să ne dea la toți!
S-o împartă drept între un om și-un om.
Necazul a venit când ne-am trezit
că nimeni nu-i dreptatea s-o împartă.
Omul n-a vrut, că nu e om așa ceva să îndrăznească.
Atunci, a apărut maimuța
- Vreau eu, vreau eu, vreau eu!
Omul i-a spus, scăpând de-o grijă
- De mie îmi e greu și să mănânc,
de ce maimuța la muncă să n-o pun,
să împartă ea dreptatea?
Iar noi ne vom vedea în liniște
de-al nostru stat degeaba.
I-am dat maimuței jilț și robă neagră.
Jivina a cerut și brici. Și i l-am dat.
Și ne-a cerut și dreptul de a sări ușor peste parchete. Și i l-am dat.
Și a început maimuța cu briciul să ne dea!
Să taie dreptatea în felii și s-o împartă.
Noi i-am strigat
- Oprește-te maimuțo, dă-te jos, și lasă briciul ascuțit din gheare!
Maimuța mult mai tare a zbierat
- Liniște în sală!
Apoi cu briciul ne-a tăiat pe față.
O dat, de două ori, de trei, până-am tăcut.
Acum să-i dăm banane, câte vrea, clementă ea ne lasă.
Mari învățați, și dregători ai lumii, și prinți și regi și chiar și sfinții capul și-l apleacă,
dreptatea hăcuită de maimuță s-o primească,
că doar la ea e briciul.
Am dăltuit în frontispicii de palate:
CREDE ȘI NU CERCETA MAIMUȚA.
NIMENI NU E MAI PRESUS DE MAIMUȚĂ.
Acest text este ficțiune speculativă
