Iubind
vorbesc, înpărtășesc verbe și adverbe, substantive și adjective, fac daruri semantice
tuturor. Îmi declar verbal iubirea. Dar, de cum îmi ies pe gură, edificiile
sonore se surpă. Primele se dărâmă frazele. Propoziții principale, secundare
sau fără rost mai fac doar puțin timp aerul să vibreze. Trec invizibile, inutil
prin fața timpanelor. Ori eu glăsuiesc în spectru infraroșu sau ultraviolet,
ori au orbit timpanele. Apoi propozițiile se desfac rapid în cuvinte. Cuvinte
ce și-au pierdut dorința de-a sta îmbrățișate-n propoziții. Propoziții ce urăsc
în mod vădit disciplina impusă de-o frază.
Nici
nu termin bine de vorbit că văd deja litere, ce nu mai au puterea de-a face
atmosfera să tresară. Sunt literele pe care mi le doream atomii unor declarații
de iubire, adresate tuturor. Degeaba strig, că văzduhul sonor se tot umple de
soldați ai alfabetului, alergând în degringoladă. Fiecare literă cu părerea ei.
Se ceartă literele între ele.
Mi
s-a recomandat repaus vocal. Cică să nu mai trimit litere pe front deoarece
acestea nu mai pot lupta-mpreună, neavând un țel comun.
Eu însă cred altceva.
Mă gândesc că timpanele nu mai vor să vadă.
