Fara umbra

   Intr-o dimineata de vara, discutand cu fratele meu, am ajuns pe nesimtite sa ne certam. Nereusind sa ne domolim "pornirile belicoase", ne-am spus la revedere printre dinti si amandoi am plecat imbufnati in directii opuse. "Ei... lasa asa", mi-am spus eu.
   Luandu-ma cu indeletnicirile cotidiene, am uitat complet de "maruntul" incident si mi-am continuat ca de obicei ziua.
   Pe la amiaza, aparent fara motiv, am devenit indispus si parca nimic nu parea sa-mi mai fie pe plac. Am inceput sa caut o posibila cauza a indispozitiei mele. Brusc mi-am simtit sufletul inundat de manie si resentimente la adresa fratelui meu. Vag, dar foarte vag mi-am amintit ca ne certaseram de dimineata. Dar habar nu mai aveam de ce. Si totusi simteam ca sunt suparat pe el. De ce?... Dumnezeu stie. "Ei... lasa asa", mi-am spus eu. Fiind undeva pe strada, am simtit brusc ca mi se face cald. M-am uitat pe cer si am vazut soarele stralucind si nici un nor. Dar ceva nu era in regula. Ma simteam straniu. M-am uitat imprejur si... am constatat stupefiat ca desi era soare afara eu nu aveam umbra.
   Uitandu-ma cu atentie la ceilalti i-am vazut mergand insotiti de umbrele lor. "Ciudat", am zis si am devenit mirat. Cand sa analizez mai atent "fenomenul" am dat nas in nas cu un bun prieten, care m-a salutat cordial si m-a invitat sa intram in cafeneaua de vis-a-vis. Cu gandul inca la umbra mea lipsa, am ezitat, dar intr-un final mi-am spus "Ei... lasa asa" si am intrat in cafenea. Am petrecut timpul pret de vreo ora stand la taclale, relaxat. Apoi am iesit si mi-am continuat drumul... pana cand am simtit din nou un sentiment ciudat si brusc am inceput sa-mi caut umbra. Nu era. M-am uitat pe cer, dar soarele stralucea impasibil la locul sau.
    Am pus mana pe telefon sa-mi sun fratele. Mi-a raspuns abatut si mi-a spus ca toata ziua s-a simtit trist si vinovat. I-am spus repede ca-l iubesc si si am intrebat in continuare: "Diseara... la o apa plata cu lamaie... ca de obicei... dar nu veni cu masina...". Mi-a confirmat vesel si a inchis. M-am uitat apoi timid in jur . Faceam din nou umbra pamantului, si am sperat ca nu degeaba.
   De atunci ma uit mereu dupa umbra. Poate cineva sufera.
   Nimeni nu sta inutil in calea soarelui!

           Salvador Dali -  "Umbra Sfinxului pe nisip"

Usi zavorate

   As vrea sa pot crede cu "inima". In casa sufletului meu as vrea sa-l simt pe Dumnezeu si doar atat. Nu vreau sa-l inteleg folosind gandirea. Divinitatea nu comunica idei "corecte" si descifrabile "logic" pentru a fi dezbatute prin penibile Academii. " Dumnezeu nu este un intelectual".
   Ce mic sunt! Ce mici suntem! Si cata "maretie" vedem in oglinzi ce ne reflecta!
   Si totusi "aud" cum imi bate cineva sfios la poarta ferecata a inimii. Probabil nu vrea sa fie inoportun. Tresar, stiu ca El este. Sunt zavorat inauntru si nu gasesc "cheile". Sau poate ca le-am aruncat intr-un moment de disperare. Dar adevarul este ca, de fapt, mi-e frica sa ma intalnesc cu IUBIREA INSASI. Ma tem ca nu pot accepta atata dragoste neconditionata... ca am sufletul prea mic si meschin. Mai bine va mai vorbesc putin.
   Sa nu vrei sa fii iubit... ce paradox!
   Zilnic, sub acoperisuri sfinte ni se promit paradisuri... dar in lumea de apoi. Si tot zilnic suntem amenintati cu Apocalipsa ce va sa vina. Prea mult "discurs" pur omenesc, searbad de omenesc ce se aude in casa Tatalui! In biserici totul e conditionat. Propovaduitorilor, va rog sa tineti cont ca "Dumnezeu nu e adeptul teoriilor lui Pavlov".
   Cred ca acei curajosi ce l-au primit pe Dumnezeu sa le treaca pragul si impart cu El un colt de paine, au intrat deja in Rai. Si respira totusi printre noi, doar ca zambesc aparte.
   Apocalipse au loc zilnic aici, in lumea asta: un copac taiat, o floare smulsa, o despartire, o condamnare la moarte, un razboi declansat, un orfan plangand...
   Totul este aici. Si Raiul si Iadul.
   Si totusi nu simt, ci doar gandesc. Ce mare neajuns!
   Ma scuzati, va rog... trebuie sa ma opresc din scris... parca am auzit iarasi soapta unei batai in usa.

Michelangelo - "Crearea lui Adam", Capela Sixtina

Puncte cardinale

   Pentru a nu orbecai prin viata, ca analfabetii prin biblioteci, avem nevoie de coordonate clare si stabile. Asa e zamislit omul. Toti avem o busola a fiintei care, ca orice busola, "striga" dupa repere, cerseste puncte cardinale. Acul acestui "instrument" cauta nordul. Pentru uimitorul dispozitiv sufletesc nordul este fericirea. Dar cand exista nord, implacabil avem si sud si est si vest.
  Noroc ca lumea asta are totusi repere, chiar daca uneori nu ne plac, ne dezamagesc sau ni se pare ca ne incurca... si chiar daca unii incearca sa le ascunda de noi. Si in cea mai salbatica anarhie putem gasi un nord.
  Nu putem fiinta fara contrarii. Nu exista bine fara rau, nu exista frumos fara urat, cum nu exista tarm fara ocean. Indiferent cum este aranjata, lumea are punctele ei cardinale comune. Tuturor ne sunt necesare coordonatele. Daca nu avem grija sa ne procuram harta cea buna vom trai intr-o deriva dureroasa. Harta se distribuie gratis. Trebuie doar sa privim atent in jurul nostru.
   Minti necoapte confunda aceasta busola si al ei cortegiu de puncte cardinale cu un sistem tiranic de ingradire a libertatii. Imi permit sa le spun ca tocmai lipsa coordonarii ii priveaza pe ei de libertate.
   Avem nevoie de legi laice si religioase, avem nevoie de institutii, avem nevoie de profesori, de parinti si de... istorie.
   Nu trebuie sa uitam ca oamenii ajung cel mai adesea sa intalneasca "nordul" doar in doi. Trebuie sa ne mai intoxicam si cu putina nefericire, pentru a putea trai cu recunostinta extazul din nectarul fericirii.
   Toti vrem nordul. Vom ajunge, mai devreme sau mai tarziu si acolo! Putina rabdare... pe calea spre fericire trebuie sa intelegem bine si estul, si sudul si vestul.
   Suntem infiorator de ipocriti. Ne e rusine sa recunoastem ca ne plac banii. Nu are de ce sa ne fie rusine. Ne plac banii pentru ca ne sunt necesari! Trebuie doar sa intelegem ca argintilor le poti fi sclav, dar le poti fi si stapan. Daca esti treaz atunci cand nu dormi, realizezi ca posesia banilor iti poate stabiliza busola. Sunt si ei un punct de reper. "Banii sunt ochiul dracului" doar daca nu-l ai pe Dumnezeu cu tine.
   Aud ingrijorator de des oameni afirmand ca sunt liberi si ca nu au nevoie de repere comune, pentru ca acestea sunt desuete. Mi-e mila de ei. Tocmai reperele comune, mai vechi sau mai noi, mai bune sau mai rele ne pazesc de naufragii sufletesti.
   Daca sunteti in deriva intr-un ocean de disperare, vi s-a defectat sistemul de navigatie si nu mai vedeti nordul, strigati-ma!
   Va voi oferi busola de salvare! Punctele cardinale sunt la locul lor si asa vor ramane.  

  

      J. M. W. Turner - "The Bell Rock Lighthouse"

     

Nevroza planetara

    A trai in lumea reala, cea cu regulile si constrangerile ei, a respira alaturi de oamenii si neoamenii contemporani, devine pe zi ce trece tot mai obositor.
   O sotie suparata isi cearta de dimineata sotul. Acesta pleaca nervos si frustrat la locul sau de munca  unde-i este sef altuia, sotul cuiva si el. Nefericitul "de serviciu" isi primeste cu stoicism, in tacere si deplin dezacord criticile superiorului, apoi pleaca la el acasa. Acolo isi intalneste propria sotie asupra careia revarsa un puhoi de reprosuri pentru a fi si el un mic sef. Sotia subalternului tace iar o lacrima ii brazdeaza obrazul, apoi se linisteste... aparent. Putin mai tarziu intra in casa subalternului copiii sai care se intorc de la joaca. Mama lor le reproseaza din senin slabele rezultate scolare (de care nici nu mai amintise vreodata) si-i trimite sa-si faca temele pentru a doua zi. Copiii soptesc timid, speriati de abordarea maternala neasteptat de abrupta: "Mama, dar abia a inceput vacanta mare...". Se linistesc si ei inainte de culcare, premeditand rafuieli teribile pe care le vor avea maine cu tovarasii de joaca... si tot asa.
   Intrebarea care se pune este: unde se termina acest continuum al reglarilor de conturi inexistente?
   E nevroza planetara, oameni buni!
   Ne agasam unii pe altii, ne insultam, ne certam, ne acuzam reciproc si proferam amenintari iar tot acest balci tragi-comic se intinde pe tot pamantul. Parca nu ne mai ajunge nici aerul si nici albastrul cerului.
   Suntem robii unei societati de consum si asta ne nevrozeaza.
   Aceasta nevroza nu este o maladie individuala ci este boala la moda a speciei umane.
   Se va vindeca, stati linistiti!
   Mai trebuie deslusita doar o dilema: Cine a suparat-o pe sotia sefului?

        Edvard Munch - "Tipatul"

 

O lume din cuvinte

   Vrand, nevrand, trebuie sa comunicam pentru ca marele nostru organism social sa ramana viu. De-a lungul timpului am "stabilit" ca mod de interactiune umana vorbirea articulata. Intelegem si ne facem intelesi "bombardandu-i" pe semenii nostri cu cuvinte, propozitii, fraze si (vai de capul meu) discursuri.
   Din pacate, lent dar sigur am creat o lume fantomatica, formata din cuvinte. Nu ne mai putem saruta, imbratisa sau iubi din cauza unui noian de vorbe, ce se aseaza cu dusmanie intre noi.
   Omul primordial, cel proaspat si foarte natural gandea in imagini si iubea sau ura prin atingeri.
   Pana in prezent am reusit sa rafinam cu cruzime o comunicare "eleganta si exclusivista",  ce foloseste ca intermediar cuvantul. Poti fi bun precum sfintii si poti iubi precum Romeo, daca nu ai  "talentul" de a minti in fraze, degeaba sufletul tau valseaza mut. Muzica nu minte niciodata.
   Prea des cuvintele ii protejeaza pe calai si imping la ghilotina "presupuse" victime. A ajuns o netrebnica virgula sa aiba puteri de Dumnezeu. Au ajuns niste biete simboluri conventionale "sa raneasca mai tare decat pumnalele". Uneori literele formeaza o ceata densa intre noi si atunci motivam arogant si academic ca "exista o problema de comunicare".
   Este vina noastra ca de frica atingerii am creat cuvintele. Cuvantul este prezervativul sentimentului.
   Asa cum antimateria este antidotul materiei, as vrea ca necuvintele sa poata innabusi galagia cuvintelor pentru ca apoi sa ne putem iubi natural... in liniste. Ce duios este filmul mut!
   Desi pledez pentru comunicarea libera si necenzurata si as muri pentru ea, adesea urasc cuvantul.
   Asa ca va rog sa ma iertati ca ma adresez in acest nenatural si conventional mod.
   Dar cumva totusi trebuie sa va transmit ca: Va iubesc!