Încă de când locuiam în pântecele maică-mii, mă deranjau vibrațiile timpanului. În uterul unuia dintre genitorii mei, cel însărcinat cu asigurarea spațiului locativ, nu era liniște defel. Mereu auzeam șoapte, glasuri, strigăte și mai ales oftaturi. Atunci le consideram halucinații in utero. Astăzi știu că nu era așa, deși ar fi fost mai bine să fie. Două voci se auzeau mai des. Una, cea cu oftatul, avea un refren: ”Dar mai stai și tu pe-acasă, că doar nu l-am făcut singură”. Cealaltă bombănea agasată: ”Dar parcă spuneai că iei regulat anticoncepționale... și acum dacă tot a fost să fie stai și tu potolită, că nouă luni nu mori”. Uși trântite, plânsete. Aerul meu lichid era mai furios decât marea pe furtună și vuia, vuia, vuia.
Afară am realizat că era mai bine înăuntru. Abia aici am întâlnit gălăgia, companionul ce avea să-mi chinuie aparatul auditiv pe parcursul unei vieți, mai mult sau mai puțin antifonate. Toată lumea are păreri, dulci sau amare. Asta mai treacă-meargă. Dar chiar toți trebuie să le verbalizeze, declame, să le urle cu spume? Da, e adevărat, unii le scriu. Ăia măcar chinuie doar hârtia. Dar nu e nici așa. Uneori ești obligat să citești. Să citești gălăgie scrisă.
La început au fost mama, tata, unchii, mătușile și alte rubedenii, cu zarva lor cu tot. Apoi dascăli, mentori și alți înțelepți, care s-au chinuit să mă învețe cum să trec calm, liniștit printre zgomote. S-au ostenit degeaba.
După ce am scăpat de gălăgia educațională, mi-a venit vremea să-mi aleg liber sursa de poluare fonică, gălăgia pereche, cu neamurile ei proaste cu tot. Timpanul a făcut nevroză încă de la nuntă. E din ce în ce mai disforic. N-are de ales: ori se calcifică ori va sfârși la casa de nebuni.
Eu nu cred în estro-progestative. Folosesc prezervative, două, trei deodată. Se duce naibii plăcerea! Dar se face puțină liniște. Cine geme prin cauciuc?
Astăzi mi-a plecat perechea de tămbălău cotidian la mare, la soare, unde e zarvă foarte, foarte mare. Bineînțeles acolo e veselie, distracție, apa, valuri, piele expusă... oameni. I-am spus că, deși mi-ar face o deosebită plăcere, treburi de importanță vitală mă împiedică s-o însoțesc. Sigur n-a priceput importanța refuzului meu, dar a plecat fredonând în metru antic.
Tot azi am vândut și câinele. Începuse să se comporte aproape uman.
Sunt obosit. Stau în grădină și savurez liniștea clorofilică. Ador tăcerea frunzelor, a petalelor de trandafir, discreția sonoră cu care crește iarba și liniștea brazilor. Abia acum timpanul meu răvășit e mângâiat doar de gândurile mele mute.
