Iubito,
de când ți-am aruncat cenușa-n mare, timpul nu-și mai poate curge existența.
S-a solidificat între două secunde. Am declanșat o paralizie temporală. Eu mă
mai mișc, dar doar între substantive. Au murit toate verbele. Sufletul mi-a
rămas un diamant negru, tăios și rece. E timp în stare solidă. N-a mai fost așa
de dinainte de-a fi fost. Eu nu știu dacă sunt, pentru că în absența verbelor
totul e o grămadă amorfă de substantive. A fi e verb, deci mort.
Ne
iubeam tot timpul. Acesta ne oferea loc să ne iubim. Noi eram vii, el era fluid
ca nepăsarea. Ardeam frumos și colorat într-un șuvoi de timp ce-și justifica
ființa prin văpaia neliniștită a unei iubiri. În fiecare duminică dimineață, trezindu-ne
după fiecare sâmbătă nedormită, mă întrebai mereu râzând, de ce nu sunt la
slujba de la biserica din cartier. Și continuam să nu dormim, fiindu-i timpului
gravitație pentru a-și mări viteza de curgere. Uneori, când lăsam timpul să se
odihnească, mă puneai să repet mereu același legământ: ca atunci când va fi să
fie, să nu te las viermilor pradă, ci limbile focului să le hrănesc cu stârvul
tău.
M-ai
părăsit pe neașteptate. M-ai părăsit de tot, obosită să ții în frâu entropia,
cea care-i dădea și timpului un sens. Am făcut un rug la malul mării, ca-n vechea
Troie, iubito. Focul mi-a mulțumit, cum numai el știe s-o facă, și-apoi mi te-a
înapoiat cenușă. Atunci a paralizat
timpul. Te-am împrăștiat în marea care mi te cerea cu valuri pline de spume,
spume nebune.
Iubito, te rog vino să
mă bântui și fă-mi carbonul din diamant cenușă, să poată și bietul timp să
curgă din nou, s-o spele. Dă-i înapoi starea fluidă, să mă poată ajuta,
curgând, să-ți vin mai repede alături! Iubito, te rog, lasă timpul să curgă!
