Doi ani, șase luni și nouă zile

   Atât durează acea nestatornică formă de nebunie numită îndrăgostire. N-o veți găsi descrisă în manuale, tratate sau monografii savante, dar admirați-o pictată, sculptată, cântată și scrisă fără rigoare, peste tot și printre toate. Se poate și gusta.
   Atât a durat și frumoasa ta nebunie, ce mă avea ca nucleu delirant pe mine.
   Câmpul tău vizual se îngustase alarmant. În el încăpeam doar eu și mă simțeam la orizont. Nu mai recunoșteai chipuri de vechi prieteni. Ochii tăi captau imagini doar la apariția mea. Îmi încadrai conturul cu privirea și mă mângâiai clipind molatic.
   Părea că-ți sunt singura voce de pe planetă, restul era zgomot de fond. Mă auzeai în versuri cu rimă, împerecheată cu tine. Chiar și impolitețile mele ajungeau la tine iluzii de complimente. Unduirea glasului mi-o sorbeai ca pe fluidele acorduri ale unui vals.
   Nu mă mai lăsai nici să-mi schimb mirosul, pentru că le uitasei pe toate celelalte și te-ai fi simțit abandonată fără reper osmic, de trup iubit. Mâncai doar de pe mine, pentru că-i ofeream gust mâncării. Îți eram melanjul tuturor condimentelor, în proporția perfectă.
   Mereu erai plină de vânătăi și-mi spuneai, fără durere, că nu mai simți nici o altă atingere în afara sferei mele de îmbrățișare. Te loveai de obiectele din jur pentru că necontând, nu le simțeai. Doar trupul meu îți putea oferi percepția propriilor tale margini. La micul dejun mă mângâiai cu piciorul gol pe sub masă ca să mă simți într-un sfârșit de amestec carnal, al nopții ce-a trecut.
   Gândeai cu ideile mele, greșeai cu greșelile mele și plângeai în locul meu, cu lacrimile mele.
   Într-a zecea zi după doi ani și șase luni, te-ai vindecat brusc de singura nebunie tratabilă. Ți-ai reîntâlnit prietenii. Mi-ai spus că sforăi de când m-am îngrășat și că nu prea poți dormi de mine, că ești epuizată ziua, amețești și te tot lovești. M-ai întrebat care e parfumul meu preferat și m-ai rugat să nu mai fredonez că și-așa ești obosită.
   În acea dimineață terminală, când ieșeai pe ușă mi-ai șoptit ușor iritată: ”Dragă, nu mă mai ține atât în brațe că întârzii la serviciu! Ce Dumnezeu? Ne revedem diseară.”
   Doi ani, șase luni și nouă zile a ținut frumoasa ta nebunie.
   Atât ai fost îndrăgostită. Doar atât ai bolit, infectată cu mine. Pentru restul vieții ai imunitate.