La marginea ta de pat încă mai adie o mireasmă de suspin prelung. E ecoul gemetelor noastre împerecheate delicios, în noaptea abia strivită de răsăritul strident. Soarele din zori e adesea un oaspete nedorit, un hoț de plăceri. În locul pernei tale, ce zace azvârlită pe podea, stă sfios un bilețel cu ”Deja mi-e dor de tine!”. Te strig. Nu răspunzi. Ai plecat la patiseria din colț după croissanturi cu unt dulce. Aburi grei de voluptate plutesc în încăperea fără tine. Îmi e atît de bine încât mă sperii. M-apucă groaza de-a dreptul. Încă mai ard, încă mai arzi. Încă suntem vâlvătaie. Cât încă mai lipsești, voi fugi... mai repede decât sfârșitul ce-ar putea veni să ne stingă. M-arunc din noi. Nu vreau s-ajungem iarăși doi. Mi-e groază de mirosul lumânărilor pâlpâind pe sfărșite. Fug cât încă-mi este dor de tine... cea plecată doar până la patiseria din colț.
Adio repede!
P.S. Am lăsat fereastra deschisă, sperând că se va face curent și că biletul se va sinucide, sărind pe-o pală de vânt de la etajul zece [Fără punct]
