Ieri am vorbit cu cineva drag mie, despre un prinț. Prințul acela avusese noroc de prieteni.
Astă noapte, somnul mi-a transmis, ca de obicei, că întârzie. Apoi, au început ideile să se ciocnească, în scrâșnet de carambol. Gândurile foșneau mototolite, de parcă erau de ducă. Sinapsele țăcăneau ca izbite de-o dactilografă nebună. Pocneau celulele gliale. Axonii, uscați de nesomn, scârțâiau.
Mi-am dat seama atunci, că de fapt, mă gândeam la un alt prinț. Unul din alte lumi și alte timpuri. De aceea și toată tevatura mea neuronală. Prințul acesta nu avusese noroc. Începuse să-mi răsune obsesiv vocea lui Horatio: ”Now cracks a noble heart. Good night, sweet prince; And flights of angels sing thee to thy rest”
Nu se mai putea cu-atâta chin! Îmi voiam înapoi prințul de dinainte de noapte. Am întins mâinile. Am dat însă de-o vulpe, o vulpe înțeleaptă, care mi s-a ghemuit la piept, fierbinte. Avea la ea somnul. Am adormit.
