Ce mic sunt! Ce mici suntem! Si cata "maretie" vedem in oglinzi ce ne reflecta!
Si totusi "aud" cum imi bate cineva sfios la poarta ferecata a inimii. Probabil nu vrea sa fie inoportun. Tresar, stiu ca El este. Sunt zavorat inauntru si nu gasesc "cheile". Sau poate ca le-am aruncat intr-un moment de disperare. Dar adevarul este ca, de fapt, mi-e frica sa ma intalnesc cu IUBIREA INSASI. Ma tem ca nu pot accepta atata dragoste neconditionata... ca am sufletul prea mic si meschin. Mai bine va mai vorbesc putin.
Sa nu vrei sa fii iubit... ce paradox!
Zilnic, sub acoperisuri sfinte ni se promit paradisuri... dar in lumea de apoi. Si tot zilnic suntem amenintati cu Apocalipsa ce va sa vina. Prea mult "discurs" pur omenesc, searbad de omenesc ce se aude in casa Tatalui! In biserici totul e conditionat. Propovaduitorilor, va rog sa tineti cont ca "Dumnezeu nu e adeptul teoriilor lui Pavlov".
Cred ca acei curajosi ce l-au primit pe Dumnezeu sa le treaca pragul si impart cu El un colt de paine, au intrat deja in Rai. Si respira totusi printre noi, doar ca zambesc aparte.
Apocalipse au loc zilnic aici, in lumea asta: un copac taiat, o floare smulsa, o despartire, o condamnare la moarte, un razboi declansat, un orfan plangand...
Totul este aici. Si Raiul si Iadul.
Si totusi nu simt, ci doar gandesc. Ce mare neajuns!
Ma scuzati, va rog... trebuie sa ma opresc din scris... parca am auzit iarasi soapta unei batai in usa.
Michelangelo - "Crearea lui Adam", Capela Sixtina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu