”Și dacă viața asta, cea pe care o trăim acum, este singura ce ne-a fost dată?”, a gândit cu voce tare prietenul meu, în timp ce-și sorbea meditativ ceaiul. ”Dacă nu există nici un dincolo?” a continuat el, ca pentru sine. Fiori de gheață mi-au împuns sufletul și mi-au omorât răspunsuri posibile. Am mai schimbat câteva vorbe doar și apoi mi-am exprimat dorința de a pleca spre locul căruia oamenii îi spun acasă.
De atunci n-am mai putut să adorm de teamă. Cea intrată în mine odată cu ceaiul.
Azi m-a vizitat un gând: ”Este imposibilă atâta risipă! Atâta ceai să rămână nebăut? Ar fi ridicol. Dacă două drepte paralele și-au dat întâlnire la infinit, și matematica nu-și încalcă niciodată promisiunile, de ce n-aș putea să-mi păstrez ritualul ceaiului până în momentul intersecției celor două paralele? Nu e asta singura viață, nu, nu! Vom mai avea vieți până terminăm tot ceaiul.” Apoi m-a cuprins somnul. Visez doar paralele care nu mint niciodată.
După ce mă voi sătura de visat îl voi invita pe prietenul meu la un ceai.
Abia dacă n-ar exista decât o singură viaţă, aceasta ! ... abia atunci, n-ar exista decât un univers stupid, tributar unei matematici oribile : plus pentru o naştere, minus pentru o moarte. Nici nu ştiu dacă acest univers ne-ar face onoarea să fim o cifră. De ce ar fi nevoie de inteligenţă ? ... de moralitate ?... de conştiinţă ? Cred cu tărie că tocmai propria noastră conştiinţă este dovada mult căutată, bârna din ochii noştri, a altceva decât bosonul Higgs. Cred, aducând ca dovadă tocmai pragmatismul vieţii, în care nimic nu este inutil, că spiritul îşi găseşte carnea doar prin acest unic experiment : viaţa ! Noi suntem particula lui Dumnezeu, dovada existenţei universului spiritual. Altfel, întreg universul ar fi stupid şi inutil. Mai util ar fi să bem un ceai cu cei dragi, în această viaţă, chiar unică. Fiindcă eu ştiu că aşa cum după topirea zăpezii, vine primăvara, tot aşa o ceaşcă de ceai va urma alteia. Până când, noi înşine vom ajunge să înţelegem că viaţa e chiar ceaiul băut cu prietenii noştri. De aceea aştept şi visez, că eu sunt ceaiul pe care-l bea chiar acum prietenul meu .
RăspundețiȘtergereUrmătorul ceai îl vom bea la mine, între brazi, prieten drag. Și vom tot bea licoarea parfumată... veșnic. Pe lumea cealaltă noi mergem în același loc.
RăspundețiȘtergereSi daca Universul isi permite aceasta risipa?
RăspundețiȘtergereSi de ce-ar avea nevoie 2 drepte paralele sa se intalneasca?
Așa cum îl văd eu, Universul nu risipește nimic. Nu risipește nu pentru că nu și-ar permite ci pentru că e unitar. Iar cele două drepte amână plăcerea atingerii la infinit. Ele adoră preludiul dinaintea orgasmului cosmic.
RăspundețiȘtergere