Voia Ta

  După ultima noastră noapte de iubire știu că mi-ai zâmbit desăvârșit... pentru ultima oară. Acum îmi amintesc, dar doar în cuvinte, imaginea fericirii pictată pe chipul tău. Pictura însăși din nefericire s-a șters definitiv din memoria mea stocată în niște neuroni mult prea deprimați pentru a mai tresări multimedia.

  Apoi, chiar a doua zi a venit rezultatul, drastic ca o amendă pentru furt din fericirea publică. Diagnosticul ți l-a comunicat un domn în halat alb, ce părea un contabil al zilelor rămase pentru tine. Cu o grimasă ce se oferea drept zâmbet mi-ai spus: ”Lasă, totul va fi bine”. Te-au luat, și nu te-am mai văzut pentru o săptămână. Mă încurajai telefonic. Când mi-au dat voie să te vizitez, la intrarea în rezervă ți-am spus că patul în care stai e mare, că ești privilegiată. Prostul de mine... te împuținaseși. Ai tras repede cearșaful până sub bărbie. Evitai să mă privești și te oboseai să-ți storci o sosie de zâmbet. M-ai întrebat dacă te voi mai iubi și dacă te vei tunde scurt, foarte scurt. Te oboseai să-mi explici că nu e un moft de-al tău, ci că ți-a fost recomandat de stilist, pardon, de contabilul în halat alb. Ți-am spus că ești atât de frumoasă încât și de te-ai urâți de-o mie de ori vei fi tot cea mai frumoasă creație din universul cunoscut. Și în plus ți-am destăinuit că fantezia mea recurentă e să te posed și lipsită de podoaba capilară. Nu mințeam. Nu mințeam deloc. Nici nu știu dacă mă mai auziseși, pentru că deja dormeai.

   Într-o zi mi-au spus că nu te pot vedea, că s-a ivit o problemă, să stau liniștit, că mă vor chema ei imediat ce va fi posibil. Auzi, să-mi spună ei când îmi pot vizita femeia mea. A urmat o suită de zile, de zile și de nopți albe. Totul era alb: zilele, nopțile, timpul, spațiul, dar albul era maculat.
   Când mi s-a permis să te revăd, patul ce părea că te-nghite chiar era mai mare. Sau era mai puțin din tine acolo? Relativitatea. Contabilul mi-a spus că ai vrut să-ți retragi totul din cont dar a intervenit el la timp și ți-a recuperat mare parte din averea rămasă și că trebuie să fii strict supravegheată. Când am rămas în sfârșit singuri, îți țineai acoperit corpul până sub ochi și-mi spuneai că nu vrei să te văd urâtă, slabă și cheală. Când am reușit să-ți smulg acoperământul mi-am adus adus aminte de două mere coapte și dulci așezate perfect în două coșuri pe măsură. Îmi aminteam atunci de sânii tăi în palmele mele. Nu mai erau merele. Oare cine le devorase? m-am gândit. De fapt nu mai era nici mărul care le rodise. Oare cine-l uscase? Mi-ai spus că-l urăști pe noul tău administrator de cont și  m-ai rugat să te ajut eu să lichidezi ce a mai rămas, că oricum s-a depreciat complet, și sunt doar cifre pe hârtii. Am refuzat categoric, spunându-ți că e păcat. Mi se făcuse frică. Te-ai uitat cu ură și mi-ai strigat: ”Torționarule! De unde știi tu sigur ce e păcat?” Uitându-mă la tine am văzut pentru prima dată un antizâmbet desăvârșit.
    De atunci nu m-ai mai primit în sanctuarul tău, ultimul. Și nici gardienii tăi nu-mi permiteau accesul la tine, spunându-mi că ceea ce-ți alină durerile te ține răstignită-n somn. Nici nu mai știu cât am stat la ușa aia albă, flagelându-mă cu gemetele tale sfâșietoare, din ce în ce mai dese, din ce în ce mai stinse. Oricum mult, prea mult... pentru tine. Când te-am auzit ultima dată urlai în șoaptă: ”Îndurare, îndurare, îndurare, vă implor, dați-mi-o toată odată... torționarii dracului.” Contabilii șopteau: ”Eu nu fac așa ceva, de-ar lua-o Dumnezeu mai repede.”
   Acum sunt la o masă mare, îmbelșugată, un festin în toată regula. Mulți oameni, necunoscuți mie, vorbesc despre diverse lucruri, ciocnesc pahare trist și vesel le dau pe gât. Ies puțin afară să-mi iau niște aer, că înăuntru s-a terminat de mult. L-au mâncat lăcustele alea. În spatele meu apare un popă obez, slinos, cu o barbă nețesălată, plină de firimituri și c-un Iisus întrupat în aur pe pântece. Încă molfăind îmi spune: ”Fiule, a fost o femeie tare bună, trebuie s-o fi iubit tare mult, dar așa a fost voia Domnului. Dumnezeu s-o ierte.” La care cu multă blândețe-i răspund: ”Băi umflatule, de unde știi tu ce dorește Dumnezeu? Du-te înăuntru, că mai este caviar de să-ți sature tot neamul!”. Fuge, gesticulând cu mâna dreaptă.
   Iau o floare dintr-un buchet, lasându-l c-un număr impar de fire și smulgându-i tacticos, pe rând petalele, încep să repet ca-n transă:
”Oare am iubit-o?
  Oare n-am iubit-o?
  Oare am iubit-o?
  Oare n-am iubit-o?
  Am iubit-o, n-am iubit-o,
  voia nu i-am făptuit-o!”



”Calla Lilies” - Meltem Kilic