Carpe noctem

Pășește delicat și feroce,
furând c-un colț de ochi un instantaneu
de luna plină.
Mersul îi e pândit
doar de astrul nocturn curios din fire.
E singur și-i place.
Tace și face.
Nimeni nu-i tulbură
plăcuta-i stare de fiară
ce se îmbată treptat cu aer
purtând în el miros de victimă
ce-n noaptea asta o să piară.
Luna s-a așezat deja confortabil
între doi nori, așteptând carnagiul.
Spectacol gratuit pentru
un satelit pomanagiu.
Mirosul e din ce în ce mai de căprioară
și-l plesnește pe tigru peste bot
dilatându-i pupilele.
L-a simțit și ea pentru că,
fără s-o fi educat cineva,
știe cum pute o moarte, ce va să vie.
Tigrul o vede.
Căprioara îi vede toți colții
și-i dorește, fară să știe de ce.
Luna se apropie de pământ, să vadă mai bine.
S-a făcut portocalie de surescitare.
Tigrul zvâcnește într-un zbor semicircular
și zdrobește precis greabănul alesei sale,
care nici n-a apucat să-și spună rugăciunea.
Botul tigrat al tigrului rupe hulpav
din carnea rosie, să-și sature poftele.
E sânge, e mult sânge,
a fost pe placul grasei ce a și uitat să mai orbiteze.
Noroc că i s-a terminat spectacolul.
De asta e fată mare la vârsta asta.
Felina se satură și lasă un rest de stârv,
să se știe că a fost ea pe acolo.
Tigrul știe că doar acum e tigru,
precum știe și că într-una din viețile viitoare
va fi căprioară.
De asta este adeptul dictonului:
Carpe noctem.
Pleacă agale spre linia orizontului
și adoarme sătul, înainte ca soarele
să strice, cu lumina sa stridentă,
frumusețea nopții unui tigru.
Acesta visează că încă nu va muri
și la noapte se va trezi în aceeași piele vărgată,
de tigru.