"Daca te uiti adanc in abis, se reflecta si abisul in tine"
- Friedrich Wilhelm Nietzsche
Este necesar, desigur, sa traim intr-o lume a sinceritatii, a "transparentei", a adevarului rostit in piata publica. Este foarte sanatos pentru spiritele noastre sa fim informati in cele mai mici detalii, despre tot si despre toate. Sinceritatea sta la baza comunicarii interumane.
Dar exista si adevaruri periculoase, de-a dreptul toxice, pe care daca le stii nu le "deversa" pentru ca poti "polua" suflete.
De ce trebuie sa stie prea devreme copiii infiati ca parintii lor biologici sunt altii? Parintii adevarati sunt cei care te cresc, nu cei care te aduc pe lume!
Daca ai o aventura de o noapte, de ce trebuie sa afle si partenerul tau de o viata? Daca regreti, nu-ti dilua suferinta impartasind-o! Abtine-te sa fii "sincer"! Regreta si caieste-te in cea mai aspra solitudine! Oricum s-ar putea sa existe alti "iubitori de adevar".
Ce-ar fi daca preotii ar fi "sinceri" dupa iesirea din confesional?
Ce s-ar intampla daca medicii ar impartasi "adevaruri" complete despre pacientii lor?
E foarte bine sa te autoanalizezi, dar daca incepe sa te "doara", mai bine deschide televizorul si uita-te la divertisment.
Nu toti putem duce in suflet intregul adevar, in cruda sa nuditate. Nietzsche nu a fost in stare.
Da, oamenii au pasit pe Luna. In legatura cu adevarul acestei afirmatii la ce va ajuta dubitatiile?
Sunt putini cei care cunosc tot adevarul. Dar nu-i invidiati! Sunt foarte nefericiti, iar sufletele lor sunt pline de cicatrici mutilante.
Nu pledez pentru ignoranta ci doar pentru adevar in forma sa delicata, umana.
Nu este corect sa comparam relatia medic-pacient sau confesor-preot cu relatia sot-sot. Ori cu relatia copil-parinte. Doar daca degeneram casnicia la rang de "meserie".
RăspundețiȘtergereSinceritatea limitata la preot este o caracteristica a meseriei. Si medicii au, probabil, un protocol de interactiune cu pacientii.
De ce ne-am fi teama sa recunoastem o "iesire" de o noapte? Pentru a nu scadea in ochii partenerului? Pentru a nu ne pierde "aura" tocita oricum de timp? Pentru ca ne este teama ca ne va iubi mai putin, poate chiar deloc? Sau ca ne va ura pentru toate visele investite in noi pana atunci?
Nu suntem sinceri in relatia sot-sot pentru ca ne este teama de ce am putea sa pierdem prin sinceritate?
Ne putem minti si ne putem spune ca ne gandim la celalalt si la suferinta pe care poate i-am provoca-o. Dar stim ca este o ipocrizie. Daca ne-am gandi cu adevarat la celalalt, am face sau nu am face mai mult pentru el. Ne gandim numai la noi si la ce am putea pierde datorita sinceritatii! Piedestalul, iubirea, respectul, misterul ...
Daca privim casnicia ca pe o meserie, atunci comportarea de profesionist la locul de munca ar trebui sa scuze viata exterioara locului de munca. Dar ... cati suntem cu adevarat profesionisti? Si ... care sunt standardele?