Ploaia

Când plouă eu văd lacrimi în cădere,
Lacrimi de înger păzitor
Și din genuni când tunetul răsună
Aud oftatul sfinților... ușor.
Aș vrea ca pieptul să mi-l ude cu sfințită apă,
Mi-aș smulge haine de pe trup,
Mi-aș sfârteca și pieptul de pe mine
Să-mi șteargă cicatrice care dor... fiind în grup.
Ropote ude mie-mi spală gânduri
De fugă din această lume,
Ce par ades să mă cuprindă
... gânduri nebune.
Văd fulgere ce leagă ape
De cerul agasat,
Care privește mult prea des în jos
Să vadă dacă n-am plecat.
Dac-ar ploua cumva cu vorbe
Ar fi cu siguranță de prisos,
Că nu aud și nu învăț istorii,
Având auzul de tristețe ros.
Astfel mă rog în fiecare vară
Să fie cenușie bolta dis-de-dimineață,
Pentru ca iarna care va să vină
Să mă-ntâlnească tot în viață.

             Claude Monet – "Cliffs at Pourville Rain"