De mic și-a dorit să fie mare. Din momentul în care a realizat că imaginea din oglinda în care se tot holba e chiar el, a început să dorească. Năzuia să-și crească dimensiunile. Și-a întrebat mama când va deveni și el înalt, lat, cu pumnii mari si ochii verzi. Femeia i-a răspuns că trebuie să aibă răbdare, să treacă anii, să crească. Ce e aia răbdare? a fulgerat întrebarea prin creierul micului aspirant la mărire. Răbdarea e pentru proști, și mama pare destul de tâmpită, lasă că mă descurc eu, a cugetat Micuțul. Și totuși, neputând călări timpul, a trebuit să-l lase să treacă.
Ajuns la grădiniță era cel mai scund și mai sfrijit dintre colegii săi, cu ochii de un albastru spălăcit, ca de pește mort și cu pumnii mici dar foarte strânși. În schimb, îi depășea detașat pe toți prichindeii la capitolul dorință. Ce-și dorea? Totul, tot ce poate dori, suma tuturor dorințelor. Era doar piele și dorință. Pachetele cu mâncare ale tovarășilor săi erau devorate de Micuț, pe alese. Cum așa? Era bătăușul grupei? Nu, nicidecum! Se iubea prea mult pentru a se împodobi cu vânătăi sau zgârieturi. Când ochii cei albaștri de pește mort arborau privirea de rechin viu obținea tot ce-i poftea sufletul. Scaunele se mai sfărâmau, regulat dispăreau creioane colorate, cărți cu poze lucioase erau sustrase, unii colegi se mai împiedicau și cădeau cu fața de pământ. Micuțul, însă, îi dibuia întotdeauna pe făptași. Mereu erau alții și mereu el făcea lumină în lumea delincvenței juvenile. „L'enfer c'est les autres”.
Timpul rămăsese în continuare singurul dușman natural al Micuțului. Trebuia să-l aștepte, să-i dea întâietate, să-l lase să treacă în ritmu-i firesc. Se obișnuise deja să-l tolereze.
Ajuns la școală, știa deja cum se trece: ca rechinul printre hamsii. Nu era necesar să mai învețe. De ce să învețe? Această corvoadă o făceau colegii săi, tocilari obosiți. El nu trebuia decât să scrie după dictare. La examene, ochii săi tot albaștri ca de pește mort, se umpleau de o intensă lumină christică. Fascina, topea suflete, câștiga.
La momentul debutului său sexual a cunoscut femeia. Dar s-a limitat doar la aprofundarea organelor genitale. Restul? Fiind generos, lăsa întotdeauna resturile pentru săraci.
Terminându-și cu brio studiile, tot cu ajutorul ochilor săi care, culmea, încă nu deveniseră verzi, dar aruncau cu ușurință dorințe de nerefuzat, a intrat în Sistem. Concursul necesar, un fleac. Apoi a început să urce. Ascensiunea era terapia sa contra plictiselii. Urcușul îl făcea pe o scară cu destul de multe trepte. Fiecare treaptă era un coleg ce pierduse. Și ce dacă? Era vina lui că pe lumea asta există atât învingători cât și învinși? Până la urmă, era un păcat să nu calce pe cap un prost.
Și cum Sistemul nu era chiar pe placul lui, a aderat repede la următoarea teză:
„Dacă nu-ți place un Sistem...
urmează-i cu sfințenie regulile,
ajungi în vârf...
si schimbă Sistemul!”
Ajuns în vârf, a hotărât să purifice lumea. Micuțul era tot mic, îngust, cu pumnii infantili dar încleștați și ochii tot de un albastru spălăcit, doar când erau închiși. A dat foc lumii. Micuțule, se mistuie lumea, e totul în flăcări! îi strigau cei din Sistem. Și ce dacă, rămân eu și fac alta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu