Cancer la suflet

Cred că în curând voi rămâne singur. Mi-a mai rămas doar un prieten, cel mai bun, cel mai vechi, înnobilat ca vinul. Se pare că vrea să se despartă de mine. De fapt, nu el își dorește asta, ci altcineva... altceva. Nu cu mult timp în urmă, în timpul unei plimbări cu miros de tei, l-am simțit supărat și l-am întrebat:
 - S-a întâmplat ceva? Îmi pari foarte mâhnit astăzi.
 - Nu, nu sunt supărat, de fapt nu sunt în niciun fel.
 - Atunci?
 - Nu te mai simt. Știi, mi-a recidivat cancerul.
 - ?
 - Cancerul ăla vechi, forma aia incurabilă, care nu te omoară, dar îți schimbă sufletul.
Mi-a înghețat mireasma teilor.
 - Cu ce ți-l schimbă?
 - Cu el însuși, cu cancer. De aia nu te mai simt. Pentru că sufletul meu era cel care te iubea. Cel nou, suflet de cancer, pare să nici nu te cunoască. Aș vrea să-mi pară rău, să fiu trist, dar nu mai am loc. Deja nu mai gândesc ca mine. De simțit, mai simt puțin și diluat.  Simt că-mi pare rău că nu poate să-mi pară rău de despărțirea noastră.
 - Mai stai?
 - Doar pentru încă puțin timp. Apoi, poate mâine, poate peste o săptămână voi veni la plimbarea de sub tei dar te vei întâlni cu altcineva... cu altceva. Și știi, nu cred totuși că-l voi lăsa să vină să te vadă și tu să-l vezi.