luni, 9 iunie 2014

Marea farsă


   Era atât de frumos, încât se înnopta în miez de zi, atunci când venea să-i salute.
   Și gloata mugea: ”Doamne e atât de frumos, că și soarelui îi e rușine să-i stea în preajmă!”

   Era atât de bun, că toți săracii deveneau bogați la atingerea lui.
   Și gloata mugea: ”Doamne înmulțește arginții așa cum ai făcut și Tu cu pâinea!”

   Era atât de cinstit, că-i lăsa și pe nătângi să conducă gloata.
   Și gloata mugea: ”Ne face dreptate, suntem egali!”

   Era atât de milos, încât nu spunea adevărul... pentru că doare.
   Și gloata mugea: ”E doctorul sufletelor noastre, ne ia durerea dată de gânduri!”

   Cu capul în țărâna tăcută, gloata mugea: ”E Iisus revenit, după cum au zis proorocii!”
   Un pribeag, cu ochii răvășiți de spaimă, a șoptit: ”E dracul, oameni buni, e dracul...”

   Gloata, turbând de mânie, a mugit: ”Să-l omorâm cu pietre pe păgânul ce ne tulbură liniștea!” și a început furibund lapidarea.
   ”Lăsați-l copiii mei, fie-vă milă, e doar un biet nebun” le-a șoptit rânjind cel slăvit de gloata neroadă. Privea senin la sângele dintre pietre, pietre ce se înălțau grămadă... spre cerul vinețiu.
 
 

  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu