”Vai de cel care după ce deschide ușa camerei seara nu are cui spune Bună seara” - se autocita destul de des maestrul Paler la TV. Și câte suspine a mai smuls. Și câte lacrimi au curs în case pline de respirații divergente. Audiența creștea vertiginos în fiecare miercuri la Antena 3.
În seara asta m-am întors târziu acasă și nu am avut pe cine să salut. Aseară a fost la fel. Probabil și mâine va fi la fel. E bine! Sau măcar nu e rău, e neutru. Mai bine să dau Bună seara și casa să-mi tacă maiestuos, decât să mi se răspundă amplu, cu litere ce stau în picături de lămâie mucegăită.
Nici purificatorul duș cu vitriol lexical, ca formă de răspuns uman, nu-l regret. Mai bine stau nespălat într-o casă care mă respectă goală. Prefer solitudinea împărtășită cu mine însumi decât singurătatea în echipă. Singurătatea e a oii rătăcite, solitudinea de acompaniament e o delicatesă afectivă.
Când va fi să plec pentru ultima oară, singur voi fi oricum.
Și maestrul Octavian Paler știa toate astea. Doar tot el a spus ”Nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim...”. Restul era o problemă de rating TV.
Casa mi-e plină cu mine. Dacă va mai veni cineva, nu va trebuie să-mi umple goluri, ci să-mi cânte tăceri.
Bună seara!
