de când le-ai tăiat de pe trunchiul meu,
privându-mă de-atingeri
ce le credeam posesiuni
ereditare.
Mi-a rămas gura deșert
și buzele de sticlă ciobită
de când s-au împrăștiat norii de ploaie
ce se adunau doar în prejma sărutului tău,
ce a plecat schimbându-mi clima.
Mi-s obrajii brăzdați de apă marină
ce sapă albii în epiderma crispată,
de când adierea respirației tale
evaporă alte tristeți.
Asimetria patului nostru
își caută-n zadar liniștea.
Perna ta are cearcăne de nesomn,
în așteptarea unor pleoape
de mult plecate.
Oglinzile din casă
refuză să mai reflecte
o realitate în care nu ești și tu
- nu-mi mai văd chipul.
Mă doare-o jumătate,
cea pe care n-o mai am.
Jumătatea rămasă e amorțită
de-atâta morfină pentru doi.
Nici să mor nu voi reuși
cât timp inima mi-este la tine.
Mi-ai lăsat osândă
pentru aroganța
de-a fi crezut că întregul
trăiește ca buruienile,
în nepăsare.
Vincent James Pia - "Sleeping Alone"
