”Și dacă viața asta, cea pe care o trăim acum, este singura ce ne-a fost dată?”, a gândit cu voce tare prietenul meu, în timp ce-și sorbea meditativ ceaiul. ”Dacă nu există nici un dincolo?” a continuat el, ca pentru sine. Fiori de gheață mi-au împuns sufletul și mi-au omorât răspunsuri posibile. Am mai schimbat câteva vorbe doar și apoi mi-am exprimat dorința de a pleca spre locul căruia oamenii îi spun acasă.
De atunci n-am mai putut să adorm de teamă. Cea intrată în mine odată cu ceaiul.
Azi m-a vizitat un gând: ”Este imposibilă atâta risipă! Atâta ceai să rămână nebăut? Ar fi ridicol. Dacă două drepte paralele și-au dat întâlnire la infinit, și matematica nu-și încalcă niciodată promisiunile, de ce n-aș putea să-mi păstrez ritualul ceaiului până în momentul intersecției celor două paralele? Nu e asta singura viață, nu, nu! Vom mai avea vieți până terminăm tot ceaiul.” Apoi m-a cuprins somnul. Visez doar paralele care nu mint niciodată.
După ce mă voi sătura de visat îl voi invita pe prietenul meu la un ceai.
